Interviu/ Prof. Univ. Dr. Ioana Bican (Bot): “Raportul de „ucenicie” dintre profesor și doctorand se preschimbă, prea des și fără să fie pedepsit de nimeni, într-o relație „stăpân-slugă””

În ultimii ani, scandalurile legate de corupţia din mediul academic românesc au ţinut pagina întâi a publicaţiilor din România. Ele au antrenat cu sine, pe lângă spectaculoase răsturnări de situaţie în plan politic, şi apariţia unor discuţii mai mult sau mai puţin pertinente despre onestitatea academică din învăţământul superior românesc.

Mai multe despre acest subiect, pornind de la motivele care îi determină pe studenţi şi profesori să fraudeze mediul academic puteţi afla citind interviul pe care profesorul universitar Ioana Bican (Bot) i l-a acordat lui Vladimir Adrian Costea pentru Europunkt.

Ioana Bican (Ioana Bot) este prof. univ. dr. la Facultatea de Litere (Departamentul de literatură română și teorie literară) a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. În prezent, este prodecan al Facultății și membră a Consiliului Științific al UBB, respectiv al Școlii doctorale de studii lingvistice și literare.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi menționați care este evoluția fenomenului corupției în mediul academic românesc. Care sunt principalele forme de manifestare ale acestui fenomen?

Ioana Bican (Bot): Experiența mă învață că lumea academică de pretutindeni nu este prin nimic fundamental diferită de … lume în general. Dimpotrivă: lumea universitară oglindește, cu o anume „sinceritate” (sau – „fără fard”) lumea cea mare în care se află înscrisă. De aceea, încep prin a spune că fenomenul corupției a evoluat în mediul academic românesc exact așa cum a evoluat în societatea românească postcomunistă. Modurile prin care corupția se poate insinua în cetatea academică – și o poate înfrînge, cred, în cele din urmă – nu sunt, tipologic vorbind, altele decât modurile prin care corupția poate îmbolnăvi o societate în general. Așadar, nu cred că pot propune o tipologie nouă sau diferită, pentru a expune „principalele forme de manifestare ale acestui fenomen”, cum spuneți dvs. În esență, corupția înseamnă „abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie”, abatere – deci – de la o serie de criterii morale fundamentale și simple, pe care se întemeiază valorile culturii europene, iudeo-creștine, dintotdeauna (și pe care cele 10 porunci le sintetizau, deja, foarte bine, prin recomandările și interdicțiile lor). În ce feluri se întîmplă asemenea abateri? În mii de feluri, mă grăbesc să răspund, grăunțe fine ale unui nisip al cotidianului.

Problema nu este că asemenea modalități de a nesocoti morala sunt încercate de unii, ci că ele nu doar că scapă nepedepsite de sistem, dar sunt încurajate de structuri (clientelare, de clan, de interese, de familie în sens foarte larg) paralele sistemului academic, care (în cazul românesc) interferează nestingherite cu funcționarea acestuia. Dacă considerăm că o formă de corupție este „obținerea de foloase necuvenite”, atunci sub acest generic se înscriu atât cei care obțin un doctorat prin fraudarea regulilor academice (și nu, aceste reguli nu s-au inventat nici după 2002, nici după 2012, cum insolent susțin unii corupți cu vizibilitate la televiziunile cu care nația e spălată pe creiere zilnic), cât și cei care obțin o diplomă mică-mică, orice diplomă care atestă competențe profesionale și care nu e susținută de realitatea competențelor celui astfel „diplomat”. Folosindu-se de „canale alternative” (corupte), cel ce obține o recunoaștere academică fără a avea competențele necesare (un examen, o licență, un atestat, un doctorat, o bursă, un post universitar etc.) acceptă, perpetuează și încurajează corupția. Cel ce livrează asemenea recunoașteri oficializate de sistem (profesorii care dau nota de trecere la examen pe nemerit, comisia, juriul sau instituția care eliberează diploma sau atestatul, deși candidatul nu întrunește competențele oficial recunoscute prin diploma respectivă…) participă la coruperea sistemului sau la menținerea corupției în sistem.

Mai departe de aceste principii funcționale generale ale corupției, e vorba de discuții specioase și de distincții fine. Profesorii, ca și studenții sau elevii, sunt componente ale unui sistem academic, fac parte din instituții (de stat sau private) ale sistemului de învățământ, funcționează după legi, care – la rîndul lor – sunt sau pot fi întărite de decizii ale instanțelor academice sau judecătorești. Întrebarea dvs. naște alte întrebări: în ce măsură corupția indivizilor e încurajată sau descurajată de instituțiile cărora ei le aparțin? Dar de sistemul din care instituțiile fac parte? În ce măsură legislația apără principiile etice „primare” – și în ce măsură instituțiile (și indivizii) respectă legislația? De ce indivizii care corup scapă sub radarele sistemului/instituției? Cum anume indivizii care rezistă presiunilor corupției sunt sau nu sunt încurajați de sistem să o facă? Întrebările sunt, iată, foarte multe, și mă tem că răspunsurile sunt încă și mai multe.

Care sunt cauzele corupţiei în mediul academic românesc? Considerați că s-a produs o schimbare ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană?

Nu cred că integrarea României în UE are vreo legătură cu extinderea corupției în mediul academic – sau cu oprirea ei.

Pe o altă linie de discuții – sunt convinsă, pe baza experiențelor mele ca expert universitar internațional – că învățământul superior european se află la o răscruce morală importantă, pe care nu știu dacă și cum o va putea gestiona, sau dacă va avea resursele (morale, dar nu numai…) de a apăra întotdeauna valorile morale fundamentale. Masificarea acestui învățământ (cu toate justificările sale întemeiate, la noi ca și aiurea, de la creșterea demografică la creșterea cererii de inovație științifică pe plan mondial etc.) face să crească, după o aritmetică foarte simplă, și numărul, și tipurile de corupție cu care el se confruntă. Face să treacă „pe sub radar” mai multe cazuri de fraudă sau de impostură academică decât înainte vreme: publicațiile științifice sunt multe, examenele de diplomare au candidați tot mai mulți, doritorii de diplomări superioare (doctorat, etc.) tot mai numeroși.

Dar, în ce privește situațiunea mioritică, cred că nu ne confruntăm cu o „nouă corupție, europeană”, ci cu o toleranță prea mare (locală, ale cărei cauze sunt de domeniul antropologiei și eticii aplicate, cred) față de interferența dintre două sisteme de valori fundamental diferite: unul, de la care se revendică universitățile (cu tot ceea ce, de la Humboldt încoace, le fundamentează moral, spiritual etc.), altul – de la care se revendică societățile arhaice, patriarhale (între aceste valori figurează loialitatea de clan, sistemul de „daruri” ca modalitate pentru menținerea ierarhiei, sistemul de rudenie și cel de alianțe economice, gerontocrația și infantilizarea celui mai tânăr, conservatismul și rezistența la inovare, misoginia – mă opresc aici, un antropolog le poate explica mai bine ca mine). Așa se explică de ce o serie de atitudini sunt tolerate în mediul nostru academic, în numele unei tradiții (care e foarte prezentă, deși nenumită): de ce geronotocrația bate meritocrația, de ce la concursurile pentru ocuparea posturilor în învățământ apartenența la clan e mai importantă decît calitățile științifice ale candidaților, de ce raportul (foarte vulnerabil în sine) de „ucenicie” dintre profesor și doctorand se preschimbă, prea des și fără să fie pedepsit de nimeni, într-o relație „stăpân-slugă”. Pe acest eșafodaj confuz, corupția poate înflori și prospera mai bine. Punctele în care cele două ordini de valori (cea a universității moderne vs. cea a societății arhaice) se ciocnesc sunt exact teritoriile de vulnerabilitate în care corupția poate să înflorească. Și înflorește.

Care sunt principalele consecințe generate de extinderea acestui fenomen în rândul studenților și al profesorilor?

1. Decredibilizarea actului educațional și a diplomelor rezultate din acesta, în general (pe o piață euro-atlantică a diplomelor, în care fiecare jucător serios e „mare” și deci e interesat să atragă studenți cât mai mulți, proasta faimă a universităților românești, generalizată absolut sinucigaș de asemenea scandaluri de corupție, nu poate decât să îi bucure pe … alții);
2. Solitudinea crescîndă, în interiorul sistemului, a celor care refuză să se lase corupți sau să propage corupția, a celor care luptă cu insidioasele ei forme (vedeți numărul și calitatea specialiștilor universitari care demisionează din posturile lor manageriale sau de expertiză, vedeți închiderea guvernamentală a accesului experților străini la evaluarea sistemului românesc…);
3. Creșterea presiunii asupra cadrelor didactice integre, pe considerentul că „totul e negociabil”, conform unei scări de valori străine, spuneam, universității prin definiție; corelativ la aceasta – lipsa de protecție de care se bucură asemenea „cavaleri ai dreptății”, în sistemul academic sau la nivelul generic al actului de justiție;
4. Mediatizarea extrem de neprofesionistă (când nu de-a dreptul făcută cu rele intenții, cu „altă agendă”) a problemelor ridicate de corupția din mediul academic românesc, care conduce la o percepție publică foarte eronată asupra sistemului nostru universitar, dar și asupra problemelor lui (faptul că unele universități sunt „fabrici de diplome” nu înseamnă că toate universitățile sunt așa ceva; faptul că un politician și-a dat doctoratul plagiat sau că teza i-a fost scrisă de un „negru” nu înseamnă că toate doctoratele românești au fost obținute astfel etc.).
5. Promovarea, în funcții înalt decizionale, a unor persoane dispuse să tolereze starea de lucruri actuală, dacă nu să chiar încurajeze dezvoltarea ei mai departe – pentru că ele însele o cunosc și au beneficiat de pe urma acestei „tulbureli” a criteriilor…

În continuare, vă rog să identificaţi principalele dimensiuni ale furtului intelectual pe care le-aţi identificat în ultimii ani cu privire la realizarea lucrărilor de licenţă, dizertaţie şi doctorat. Care este evoluţia pe care fenomenul furtului intelectual o înregistrează în spaţiul academic românesc în ultimii ani?

Conform regulilor unei simple statistici – creșterea numărului studenților (de orice nivel: licență, master, doctorat, postdoctorat) determină și creșterea numărului cazurilor de impostură intelectuală sau de furt intelectual, prins sau nu, pedepsit sau nu, făcut public sau îngropat în arhivele interne ale instituției de învățământ… Precizez asta, ca să nu ne mirăm de numerele mari. Lucrăm cu numerele mari. Logica numerelor mari caută să nu se împiedice de cazurile izolate – iar aceste cazuri caută să nu mai fie izolate, pentru că – dacă poți obține un beneficiu neîndreptățit, fără efortul tău intelectual, de ce nu ai face-o? Pentru că te oprește… morala creștină? Să fim serioși. Indivizii capabili de tărie morală „până la capăt” sunt rari, în orice lume am trăi, iar noi lucrăm cu… logica numerelor mari, cum spuneam.

Iar aceasta se răzbună în moduri mai puțin spectaculoase, poate, pentru mass-media sau pentru cei dinafara sistemului, dar mult mai insidioase și mai bine apărate de logica (aparent, bună) a sistemului. Vă dau un singur exemplu: universitățile de stat primesc finanțarea de la buget în mod majoritar, azi, în funcție de numărul de studenți înmatriculați. Dacă o facultate care prinde – să zicem – 100 de studenți pe an cu tentative de fraudă la examene (fraudările acestea pot fi foarte difuze, anecdotica lor e infinită…) ar aplica legea și i-ar exmatricula imediat, fără drept de reînscriere, ei bine, facultatea aceea ar binemerita pe plan etic, pentru că a „făcut curat” în propria ogradă, a dovedit menținerea înaltelor standarde… etc. Dar ea nu va fi „premiată” de nimeni, ci … va pierde finanțarea de la buget pentru cei 100 de studenți exmatriculați. Va avea o anumită faimă. E bine, e rău? Să vedem. Mai departe, poate că 10 potențiali studenți cu valori etice înalte vor veni să studieze acolo. Alți 200, dispuși să mai facă și rabat de la zisele valori, se vor duce în altă parte. Ce își dorește o facultate: 10 sau 200 de studenți bugetați? Că de bugete pe criterii etice nu se vorbește.

Dacă vă voi spune că furtul intelectual e în creștere, vă rog să nu o luați ca pe o previziune apocaliptică. Nu e. Populația e în creștere, populația studentă e în creștere, numărul de universități e în creștere… Iar „făcătorii de dreptate”, oamenii cinstiți, de oriunde și ca oricând, sunt mai puțini decît populația în general. Să nu ne facem iluzii.

Ar trebui ca mediul academic românesc să devină, ca sistem, un prost conducător de impostură intelectuală, după exemplul celui occidental, poate. Pentru asta e nevoie de legi bine scrise și bine aplicate, fără dedicații personale, de concertarea foarte multor factori (unii – non-academici, chiar) pentru a construi, în timp, cu eforturi și cu bani, un sistem sănătos.

În ce măsură plagiatul și cumpărarea examenelor a devenit un sindrom în cadrul învăţământului academic românesc? Dar abuzul/șantajul de natură sexuală?

Nu cred că înțeleg întrebarea. Un singur examen cumpărat, o singură teză plagiată, un singur examen/post obținut ca urmare a unui șantaj sexual – sunt, fiecare în sine, sindromuri ale unui mediu nesănătos moral. Revin la simplitatea formulei „obținerea de foloase necuvenite”… Dacă mai scapă și nepedepsite, boala pe care o semnalizează e și mai gravă. Dar, în sine, ele o semnalizează ca atare.

Care sunt pârghiile de către dispun studenții și profesorii pentru a lupta împotriva corupţiei din mediul universitar?

Puține, foarte puține. Depinde de politica mai generală a instituției universitare din care fac parte, cu privire la aceste probleme.

Altminteri, e foarte simplu – și întotdeauna a fost așa: fiecare profesor (om ca toți oamenii) e liber să nu abdice de la preceptele morale în numele cărora înțelege să își exercite meseria. Și fiecare student e liber să nu abdice, nici el, de la aceleași precepte. Fiecare își poate duce propriile bătălii (pînă la urmă, a fi profesor e mai mult decît o meserie, e o vocație: formezi oameni, ce fel de oameni vrei să formezi e întrebarea…) și poate alege unde să le ducă. Profesorul poate alege să NU ia cei 300 de euro ascunși între filele unei cărți pe care studentul i-o „restituie” înainte de examen, iar studentul poate (de cele mai multe ori) opta pentru cursurile unor profesori exigenți și incoruptibili, în detrimentul celor predate de profesori corupți. Profesorul poate alege să refuze invitațiile de a deveni naș de cununie (botez etc.) al studenților săi, iar studenții pot alege să NU organizeze agape familiale cu profesori invitați etc. Profesorul poate alege să nu dea notă de trecere pe o foaie goală de examen, studentul poate alege să scrie o lucrare de examen excepțională, care să reziste oricărei supra-comisii și examinări. Alegi să nu furi (corupția aici se clasează, e un „fel de furt”), așa cum alegi să nu ucizi. E aceeași scară de valori etice, nu văd nimic dramatic în această alăturare.

Care sunt măsurile pe care le considerați oportune pentru combaterea corupției din mediul academic românesc?

Cum spuneam, ar fi de dorit o susținută convergență a mai multor factori. Universitățile sunt numai unul din ele. Politicile educaționale ale unei succesiuni de guverne (fiecare cu interesele sale de grup, cu orgoliile sale și cu clanurile sale, mai degrabă decât cu respectul „valorilor etice”, dar în fine…) au fost din păcate mai degrabă incoerente în acest sens. Știu, presa ne tot scoate de guler ba un politician acuzat că a plagiat (și ipochimenul nu pățește nimic), ba o fabrică de diplome (și, temporar închisă, eventual, fabrica primește dezlegare de la următorul guvern sau de la un tribunal de provincie, să se redeschidă…). Aș vrea să aud că Procuratura s-a sesizat din oficiu cu privire la site-urile care vînd lucrări de toate nivelele, la prețuri explicite, pe net. Sau cu privire la site-urile care vînd dispozitive de copiat la examene. Și că nu doar a putut determina închiderea respectivelor site-uri, dar a deschis și niște anchete: cine, cum, de unde, pe ce bani, cu ce cifre de afaceri etc. Nu e treaba unui decanat de facultate să dea jos de pe pereții clădirii anunțurile care oferă lucrări de licență sau aparate superminiaturizate de transmisie-recepție, sperînd că astfel numărul de studenți la care oferta aceasta poate ajunge va fi mai mic. Nu e – pînă la urmă – nici treaba tuturor studenților să reziste tentațiilor, nu suntem toți îngeri. Mulți ar fi cei care ar fura din supermarket, dacă nu ar fi porțile metalice să miaune apocaliptic sau gărzile să îi înhațe…

Sau, mai departe: dacă tot auzim de peste tot cât e poporul român de mare apărător al valorilor tradiționale, cât de implicată e Biserica în apărarea acestora, îmi permit să spun că porunca aceea care zice „să nu furi” e parte a codului fundamental al respectivelor valori. Corupția înseamnă furt. Vreau să aud de preoți care, în aceleași predici în care înalță rugi pentru reușita enoriașilor la examene să îi și afurisească pe cei ce fură la respectivele examene. Vreau să aud de preoți care îi afurisesc pe cei ce își transformă iconițele (binecuvîntate… cum altfel?) în copiuțe de ținut pe banca examenului, că nu s-o uita profesorul pe dosul lor să vadă ce-am scris!

Vreau să aud de universități care și-au concediat cadrele didactice prinse cu frauda și de un Cod al muncii care le-a permis să o facă, imediat și irevocabil… De tribunale care, la solicitarea celor astfel concediați, au dat cîștig de cauză instituției ce și-a făcut ordine în ogradă.

I have a dream, ok. Mă opresc.

Ioana Bican (Ioana Bot) predă cursuri de Istorie literară, Literatura română a secolelor 19 și 20, Istoria ideilor literare, Literatura română de expresie franceză, Metode de cercetare științifică etc. A fost profesor invitat de literatură română la universități prestigioase din Europa (Florența, Roma 1, Zurich).

A fost membră a Consiliului CNCS în perioada ministeriatului la Educație al lui Daniel Funeriu; a demisionat, alături de alți membri ai Consiliului, în 2012, în semn de protest față de schimbarea politicilor de finanțare a cercetării științifice, de către guvernarea PSD. Este membră a consiliului științific al Institutului Limbii Române (București).

Este specialistă în istoria ideilor literare românești în context european, poetică istorică, literatură română clasică, modernă și contemporană. A tradus literatură (beletristică și de specialitate) din și în limbile franceză, italiană, finlandeză, engleză. Între volumele de specialitate publicate ca unic autor: Sensuri ale perfecțiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului (2007), Eminescu explicat fratelui meu (2012).

Semnează publicistică pe teme legate de învățămîntul românesc actual, în „Dilema veche”, La Punkt etc. Ultimul volum publicat, Autoportret cu principii (2016), reunește o selecție a acestor articole jurnalistice apărute în periodicele ultimului deceniu.