Interviu/ Alina Isac Alak, islamolog: “În Fâșia Gaza, distribuirea rolurilor de gen este una ierarhică, discriminatoare în ceea ce privește libertățile și drepturile femeilor”

Readucerea în țară a celor trei surori amenințate cu moartea în Fâşia Gaza readuce în discuție riscurile la care se expun femeile și copii în comunitățile fundamentate şi întreţinute de structurile dominant patriarhale existente în cadrul culturii locale. Amplificarea fenomenului violenței domestice conduce la apariția ierarhiilor de gen, de pe urma cărora victimele sunt supuse în mod constant la traume fizice și emoționale. Simultan, lipsa de sancționare și de semnalare a cazurilor de violența domestică de către autorități și membrii comunității, limitează posibilitățile de prevenire a abuzurilor și de protejare a persoanelor supuse la violențe fizice, verbale, emoționale, sexuale.

Soluționarea cazului după mai bine de cinci săptămâni de către autoritățile române semnalează, în același timp, existența unor puternice disfuncționalități în raport cu relațiile dintre cetățeni și autorități, determinate, în special, de nivelul scăzut de încredere și interes. Absența componentei de prevenție și cooperare cu persoanele aflate într-o poziție vulnerabilă, poate pune în pericol însăși viața acestora.

Alina Isac Alak este doctor în filosofie, islamolog şi a publicat numeroase articole și studii academice atât în volume colective, cât și în prestigioase reviste de specialitate din țară și din străinătate. Ea ne oferă o imagine complexă și comparată asupra dimensiunii violenţei domestice din Fâşia Gaza, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneţi care sunt prevederile legale care sancţionează violenţa domestică în Fâşia Gaza. În ce măsură legislaţia în vigoare descurajează violenţa domestică?

Alina Isac Alak: Autoritățile palestiniene par a fi în primul rând centrate să asigure siguranța cetățenilor în raport cu atacurile externe, camuflând și diminuând importanța protejării cetățenelor – violența internă cunoaște o pregnantă dimensiune de gen – supuse unor variate tipuri de agresiuni, în special intrafamiliale. Femeile și copiii devin astfel duble victime: ale violenței politice și militare generale și ale bărbaților din propria familie a căror agresivitate, amplificată de impotența politică, militară și economică, se răsfrânge direct asupra celor mai vulnerabili membri ai familiei. Fâșia Gaza rămâne un spațiu foarte turbulent și destul de anomic; scindarea politică din 2007 (Hamas și Fatah) a paralizat uniformizarea și modernizarea legislației palestiniene care constă până astăzi într-un conglomerat anacronic și problematic de legi specifice administrației egiptene și iordaniene (codul penal), colonizării britanice, ocupației israeliene, fortificat, mai ales în ceea ce privește codul familiei (tributar formulării sale din 1964, în Gaza), de către prescripții din legislația islamică în varianta sa hanefită, inclusiv prin reminiscențe legislative ale codului otoman.

Este adevărat că au existat câteva progrese formale lente: în 2008 a fost formulată o declarație palestiniană a drepturilor femeilor, în 2009 Mahmoud Abbas a semnat simbolic CEDAW (Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei), iar în 2011 a fost propus un proiect de lege pentru protejarea familiei împotriva violenței, o strategie concepută a se desfășura pe opt ani pentru a diminua în special violența la care sunt supuse femeile în teritoriile ocupate, proiect controlat de o comisie destinată revizuirii legislației palestiniane din perspectivă de gen. Tot din 2011 au fost propuse amendamente și remanieri pozitive ale unor legi specifice codului penal, calchiat după legea egipteană (în Gaza) și cea iordaniană (în Cisiordania), legi prin care pedepsele acordate bărbaților[1] vinovați de înfăptuirea crimelor de onoare erau adesea suspendate sau reduse la o variantă cât se poate de simbolică, protejarea onoarei funcționând aici ca o circumstanță atenuantă specifică excepțiilor legate de crima pasională în codul lui Napoleon.

Implementarea reală a drepturilor stipulate în respectivele convenții și declarații a fost însă una extrem de fragilă și ocazională, disensiunile politice actuale și absența consensului în promulgarea unor legi noi, mai radical feministe, sabotând procesul legislativ, perpetuând și încurajând indirect violența domestică împotriva femeilor care rămâne în copleșitoare măsură nesancționată până astăzi. Egalitatea de gen, în măsura în care este stipulată la nivel legislativ și acceptată în materializările sale formale specifice sferei publice, foarte rar este transpusă în mod egal în aspecte ce țin de spațiul privat. Procesul însuși de semnalare a cazurilor de violență de gen este unul legislativ și cultural foarte anevoios. Astfel, violatorii, sub protecția sfatului informal al unor “înțelepți” ai comunității, nu mai sunt puși sub acuzare dacă se căsătoresc cu victima, mai ales dacă aceasta este însărcinată. Doar rudele masculine pot intenta un proces de incest în numele minorilor, fapt ce limitează extrem de mult denunțarea abuzurilor respective. Crimele de onoare erau și încă sunt judecate conform codului penal, nu legii islamice, așa cum se presupune, creându-se paradoxul că un hoț poate plăti infracțiunea, în anumite circumstanțe, chiar și cu viața, în timp ce un soț care își ucide soția riscă doar câțiva ani de închisoare cu suspendare, dacă are mijloacele financiare necesare achitării unei amenzi.

În Gaza, situația este și mai critică decât în Cisiordania, implementarea noilor propuneri legislative fiind fie suspendată, fie dificil de controlat. Chiar și așa, regimul Hamas, în încercarea de a dobândi legitimitate internațională, a trebuit să colaboreze cu organizațiile nonguvernamentale de femei și/sau umanitare locale și să permită înființarea unei linii telefonice non stop (SAWA) și a unui adăpost (Al Hayat) pentru victimele violenței domestice.

Ce evoluţie a înregistrat numărul cazurilor de violenţă asupra copiilor şi femeilor în ultimii cinci ani?

Numărul violențelor de gen (femeile sunt victimele predilecte, deși s-au înregistrat și cazuri izolate ale unor băieței și adolescenți violați) a crescut semnificativ în ultimii cinci ani, în pofida măsurilor guvernamentale și nonguvernamentale de prevenire a violenței domestice menționate mai sus. Conform unui studiu din 2015, inițiat de Centrul pentru Problemele Femeilor din Gaza, 63 % dintre femei suferă din cauza violenței maritale care ia forma abuzului verbal (73 %), abuzului fizic (24 %), abuzului psihologic (29,5 %), financiar (9,4 %) și sexual (4,5 %). Din nefericire, dar psihologic adesea inevitabil, femeile însele au internalizat anumite norme patriarhale misogine specifice societății locale. Astfel, 41 % dintre femeile din Gaza consideră că violența este justificată dacă femeia pleacă de acasă fără a-și anunța soțul, iar 74 % sunt de acord că neglijarea copiilor reprezintă un motiv întemeiat al declanșării agresiunilor din partea soțului.

Într-un raport general despre violențele suferite de către femeile palestiniene, raport realizat de către Autoritatea Palestiniană în 2014, aflăm că, începând cu anul  2011, 76% dintre femeile care au sunat la linia telefonică nonstop SAWA aveau sub vârsta de 21 de ani, semnalând timp de trei ani 10.663 de cazuri de abuz, de la viol, abuz sexual în cadrul familiei, la violență domestică de diverse grade de gravitate.

Terifiantă este și dublarea numărului crimelor de onoare, respectiv de la 8 femei ucise în 2011, la 13 în 2012 și 27 în 2013. Practic, păstrând proporțiile demografice, în Gaza se petrec de trei ori mai multe crime de onoare decât în Afganistan. Trebuie menționat că numărul crimelor înregistrate oficial este mult mai mic decât în realitate, foarte multe dintre crimele de onoare nefiind raportate ca atare, ci doar semnalate și catalogate ca simple accidente casnice, morți petrecute în circumstanțe neelucidate sau sinucideri.

Un comentariu de fond: este necesar să nu uităm că violența împotriva femeilor este un fenomen universal care, din nefericire, se regăsește în toate culturile, religiile, societățile. La un scurt interval după ce cele trei tinere românce din Gaza au fost salvate, grație intervenției autorităților române, de la a fi victimele unei posibile triple crime de onoare, în România, la Motru [judeţul Gorj], o femeie era ucisă cu bestialitate de către partenerul său, fără ca urletele sale disperate să trezească atenția și compasiunea măcar a unui singur vecin suficient de curajos pentru a alerta poliția… Patriahatul, o ideologie mult prea veche, care precede multe alte sisteme sociale sau religioase,  reprezintă sursa primară care întreține diverse forme de violență de gen, legitimate local în idiomurile influente în societatea respectivă. În cazul discutat aici, Fâșia Gaza, limbajul validator al unor practici culturale sau norme de gen misogine este cel islamic. Grupurile de femei care militează, fiecare de pe poziții diverse, neotradiționaliste sau chiar mai progresiste, pentru drepturile femeilor palestiniene, consideră că se confruntă cu un abuz hermeneutic, cu o manipulare a unor texte religioase în interesul prezervării puterii jumătății masculine a societății.

Care sunt factorii care influenţează în mod direct dimensiunea violenţei domestice în Fâşia Gaza?

Cel mai grav, dificil de deconstruit și delicat aspect îl constituie cultura locală infuzată de supoziții și așteptări adesea foarte misogine în ceea ce privește normarea relațiilor de gen. Prevenirea cea mai eficientă a violenței domestice constă în asigurarea egalității de gen, în eliminarea discriminărilor de sex și gen. Deși insuficiente și închistate la un nivel pur teoretic, modificările legislative și procedurile guvernamentale menite a diminua amploarea violenței domestice reprezintă o evoluție neoglindită, chiar mai mult, zădărnicită de atitudinile sociale aferente, atitudini care rămân în subteran norma comună, necontestată de judecată. A denunța public un membru abuzator al familiei, a cere ajutor poliției în caz de violență domestică este un act de rebeliune asociat cu dezonorarea familiei, o mare rușine adusă tuturor membrilor acelei familii. Finalmente, discutăm despre un sistem valoric patriarhal în care masculinitatea este construită în funcție de eficiența și strictețea controlului exercitat de către bărbați asupra femeilor. Raportul de putere este dublu manifestat: cel clasic – transcultural, transnațional, transreligios – dintre bărbați și femei, și cel specific, dintre bărbații “adevărați” și bărbații care nu-și pot stăpâni femeile din familie, bărbați care adesea sunt siliți să acționeze pentru a remedia situația, fie și printr-o crimă de onoare, sub presiunea umilințelor, ironiilor, chiar a abuzurilor venite din partea celorlalți bărbați. Premisa de la care se pornește este una preislamică, întâlnită în societățile tribale, inclusiv în comunitățile hinduse, sikh: asumarea responsabilității finale a comportamentului tuturor membrilor familiei, în special a celor de gen feminin, le revine bărbaților, capilor de familie, iar onoarea familiei depinde misterios și implacabil de puritatea sexuală a femeilor. Evident, macularea onoarei familiei nu este un proces cuantificabil, verificabil, rezolvabil prin judecarea obiectivă a culpei sau inocenței femeii implicate, ci un statut atribuit și pietrificat prin simpla diseminare a unui zvon care pune în criză respectabilitatea familiei.

Așadar, această conceptualizare problematică a onoarei afectează și cazurile în care nu discutăm neapărat despre încălcări ale unor reguli tradiționale de reglementare a sexualității. Rușinea de a reclama un caz de violență domestică, inacceptabilitatea socială a unui astfel de act este quasi-ubicuă și explică procentul extrem de scăzut, 0,7%, al femeilor palestiniene care îndrăznesc să ceară ajutorul unor instituții guvernamentale pentru a scăpa de o situație care le pune integritatea corporală, psihică sau chiar viața în pericol. Din păcate, în majoritatea copleșitoare a cazurilor în care este solicitată găzduirea în adăpostul pentru victimele violenței domestice sau ajutorul poliției, autoritățile insistă a negocia și media cu abuzatorii. Prea puțini polițiști sunt instruiți cum să acționeze profesionist și confidențial înspre binele și protecția femeilor atunci când primesc plângeri legate de violența domestică; victimelor nu li se acordă credibilitate, abuzurile sexuale din cadrul căsătoriei nu sunt identificate ca atare (violul marital nu este recunoscut), rezolvările informale, anume tentativa de mediere cu abuzatorul, primează în numele protejării căsătoriei și familiei, mai ales atunci când femeia nu prezintă urme fizice ale abuzului domestic.

Pe de altă parte, tot felul de obstacole birocratice absurde pot obstrucționa efortul femeilor de a cere protecție din partea instituțiilor guvernamentale palestiniene: înregistrarea și demonstrarea oficială a exercitării violenței fizice asupra unei femei depinde, în cazurile grave, de o declarație a angajatorului femeii respective în care acesta afirmă că victima respectivă a devenit incapabilă de muncă în urma agresiunii. O astfel de plângere devine imposibilă în condițiile în care majoritatea femeilor din Gaza sunt casnice sau lucrează în cadrul unor afaceri de familie. Din nefericire, nici măcar la nivelul sistemului medical palestinian nu există o strategie procedurală clară pe care doctorii să o urmeze pentru a înregistra dovezile exercitării violenței asupra unei paciente sau pentru a proteja confidențialitatea și viața victimelor domestice, uneori doctorii divulgând locul în care se află femeile abuzate, sperând într-o mediere amiabilă cu abuzatorul.

Adesea, lipsite de alternativă (trecerea granițelor spre celelalte adăposturi din Cisiordania este un proces îndelungat, aproape imposibil de parcurs de o femeie fugară), femeile trebuie să se întoarcă acasă unde riscă să suporte agresiuni de o și mai mare amploare din partea soțului, tatălui, fratelui sau unchiului, după caz, anume a celui umilit prin expunerea publică. Nu rareori, aceste femei, care au sfidat tradițiile locale ale consfințirii obedienței în fața autorităților masculine și care au avut curajul de a reclama abuzurile, ajung să fie ucise.

Un factor general, de fond, care facilitează sporirea cazurilor de violență domestică îl constituie și instabilitatea socială asociată cu conflictul politic și militar cu Israelul, eșecul regimului islamist Hamas, aspecte simultan augumentate de transmiterea intergenerațională a violenței. Bărbații, frustrați de neîmplinirile lor sociale, politice, își manifestă agresivitatea în familie, față de membrii cei mai vulnerabili: femeile și copiii.

Desigur, precaritatea condițiilor economice, rata mare a șomajului afectează în aceeași măsură agravarea tensiunilor familiale. Căsătoriile cu minore amplifică riscul violenței domestice, copilele fiind silite să își asume un statut foarte vulnerabil. Paradoxal, o altă cauză relativ recentă o reprezintă tensiunea nou creată dintre o stare de fapt anacronică, anume perpetuarea unor cutume nocive care reglementează rolurile femeilor și așteptările sociale aferente, și accesul sporit la educație al femeilor palestiniene, cel puțin al celor din zonele urbane, femei care devin familiarizate cu interpretări islamice mai deschise, mai înclinate, în diverse grade, spre egalitatea de gen. Proliferarea discuțiilor despre drepturile femeilor, apariția unor timide organizații pentru femei, accesul la media de socializare online (care facilitează interacțiunile între sexe) au generat agravarea suspiciunilor și au acutizat nevoia de control excesiv a vieții femeilor de către bărbați, control transpus cel mai adesea în violență fizică, verbală, emoțională, sexuală.

Bărbații deja umiliți și măcinați de nereușite în spațiul public și de presiunea ocupației externe, agresați de noi pretenții emancipatoare venite din partea femeilor, încearcă să își reafirme cu o intensitate exacerbată autoritatea pierdută în spațiul privat.

Amar-amuzant, generând aprige revolte din partea susținătorilor drepturilor femeilor din Gaza care au interpretat prevederea ca o modalitate de a proteja tot/doar bărbații în acest context social și familial specific al proliferării abuzării femeilor de către membri masculini ai familiei, acum ceva vreme, judecătorul suprem al Curții islamice de Justiție din Gaza a permis soților să deschidă dosar pentru divorț în cazul existenței unor plângeri referitoare la violența domestică. Interesul subteran este acela de a putea divorța de către soții fără a achita suma necesară datorată femeii în caz de divorț, conform legii islamice. Soțiile sunt dependente de acest ajutor economic pentru a putea rezista financiar post divorț, în condițiile în care majoritatea palestiniencelor nu lucrează, iar divorțul este privit ca un stigmat de către familie.

Care sunt principalele stereotipuri pe care le identificaţi în Gaza? Cum este percepută femeia în cadrul societăţii?

Așa cum am amintit anterior, în Fâșia Gaza, în general – întotdeauna există familii, mici sub-comunități care aderă la interpretări islamice mai progresiste, una dintre ele fiind chiar familia care și-a riscat propria bunăstare și siguranță pentru a proteja cele trei tinere fugare până la revenirea lor în România –, distribuirea rolurilor de gen este una ierarhică, discriminatoare în ceea ce privește libertățile și drepturile femeilor. Aceste norme de gen sunt diseminate și perpetuate prin intermediul unor stereotipuri sociale și practici culturale nocive care afectează în primul rând autonomia și puterea de decizie a femeilor. Chiar și la nivel legislativ, încă există unele prevederi care transformă femeia într-un veșnic minor aflat sub tutela / wilaya unui bărbat, fie acesta tată, soț, unchi sau bunic. Atunci când nu există prescripții legale discriminatorii, normele culturale locale continuă să limiteze exercitarea drepturilor femeilor.

Mai ales în zonele rurale, dar chiar și în cadrul unor familii urbane, soțiile sunt tratate ca noi achiziții, proprietăți ale bărbatului care are drept extins de decizie asupra vieții lor, atitudine care cu certitudine facilitează manifestarea necenzurată a violenței domestice.

Femeile sunt destinate, se crede, prin propria lor biologie, funcționării predilecte în spațiul privat. Intersectarea accidentală în spațiul public este tolerată câtă vreme răspunde unor necesități sociale bine controlate; se consideră că este nevoie de femei doctor, profesoare, socioloage, dar nu și de femei aflate în poziții de conducere sau care posedă putere politică. Orice intruziune în spațiul public este acceptată doar dacă îndatoririle față de familie sunt anterior îndeplinite. În concluzie, egalitatea de gen este recunoscută doar în ceea ce privește sfera metafizică și morală, anume participarea comună la o disciplină spirituală care conduce la redempțiune; implicarea egală în plan social și politic este însă rigid restricționată în baza unei haotic și oportunist întemeiate teorii a complementarităților dintre sexe și a legitimării rolurilor tradiționale de gen.

Pornind de la cazul celor trei surori românce sechestrate de tatăl lor în Fâşia Gaza, vă rog să evaluaţi modul în care au acţionat instituţiile statului român. Totodată, cum poate fi prevenit, pe viitor, un astfel de abuz?

Autoritățile române și-au asumat responsabilitatea în rezolvarea acestui caz, au demarat procedurile necesare eliberării actelor de care aveau nevoie tinerele pentru a trece granița în siguranță, însă procesul, în acest context specific al unei posibile triple crime de onoare, a fost periculos și nejustificat de îndelungat. Din fericire, grație unei încrengături conjuncturale favorabile, tinerele reținute abuziv în Gaza nu au fost găsite de către tatăl lor în cele cinci săptămâni de așteptare, altfel finalul ar fi fost unul tragic: mutilarea sau moartea a trei cetățene europene care au cerut cu disperare ajutorul statului român. Este foarte simplu și limpede să analizăm acum, post factum, întreaga situație, când avem acces și la declarațiile publice ale tatălui care a admis senin, întrebat telefonic de către un jurnalist, că obișnuia să își bată fiicele “pentru binele lor”. Însă credibilitatea relatărilor celor trei tinere referitoare la violența domestică barbară și repetată pe care au suportat-o de-a lungul celor 17 ani când au îndurat, abuziv, doar sub custodia tatălui, și la semnalarea pericolului real, letal în care s-au aflat din momentul în care au fugit de acasă, se pare că a fost privită inițial cu rezerve de către reprezentanții Oficiului de la Ramallah și cei ai Ministerului Afacerilor Externe.

Cerasela Țuțuianu, mama celor trei surori, precum și fiicele sale suspectează că influența și statutul social al tatălui abuzator au subminat cvadrupla lor mărturie[2] referitoare la comportamentul extrem de violent al acestuia, fapt ce a determinat tergiversarea operațiunii de repatriere a surorilor.

În pofida circumstanțelor foarte restrictive și periculoase care le condiționau posibilitatea de acțiune, pentru a-și demonstra acuzațiile de violență domestică, cele trei tinere au trimis autorităților române mărturii scrise și audio ale unor profesori de la facultate și ale unor prietene care cunoșteau istoria abuzurilor la care au fost supuse.

Totuși, a declarat mama tinerelor, autoritățile române au continuat să sugereze că se îndoiesc de autenticitatea plângerilor fiicelor sale, pornind de la supoziția bazată pe o serie de antecedente neplăcute în care cetățenii români s-au folosit de MAE ca de o agenție de turism, pentru a călători gratuit spre România.

Temerea a fost totuși facil demolată de probata disponibilitate financiară a mamei care a plătit costurile eliberării unor acte. Nu și neîncrederea în veridicitatea acuzațiilor de violență domestică.

Ulterior, într-un raport oficial, responsabilii MAE au emis afirmații explicite, categorice referitoare la probitatea morală a tatălui celor trei surori,  citez: “o persoană integră, de profesie medic, fără a avea un comportament conflictual”, discreditând direct, fără a furniza dovezi (mă întreb, dat fiind că tatăl surorilor a admis public că și-a abuzat fiicele, iar un unchi a recunoscut într-o conversație privată înregistrată același lucru, pe ale cui declarații s-au bazat cei care au întocmit raportul oficial MAE atunci când au afirmat contrariul?), acuzațiile fiicelor prin impunerea ca variantă oficială a evenimentelor doar situația ipotetică a unui tată “care nu le-a abuzat niciodată și nici nu a fost violent” (așa cum a  afirmat mama acestora și s-a vehiculat prin presă).

Nu pot să nu identific aici un exces de zel judiciar al reprezentanților MAE, o depășire periculoasă și delicată a atribuțiilor și responsabilităților oficiale prin asumarea simultană, ilegitimă, a rolului de investigatori și judecători, din nefericire neglijenți, ai unui caz, potențial fatal, de violență domestică.

Lăsând deoparte faptul că tatăl acuzat realizase deja cel puțin o infracțiune pe teritoriul României, aceea de bigamie, nu pot decât să mă îndoiesc că, în analizarea acestui caz soldat, simbolic și încă scriptic înregistrat astfel, cu protejarea nevinovăției agresorului, au fost luate în considerare determinațiile culturale specifice, respectiv frecvența acestor situații de abuz fizic domestic în Gaza și impactul asupra onoarei familiei a fugii a trei fete care își petrec, fie și din teama de a fi ucise, timp de mai bine de o lună nopțile în afara casei paternale. Este cert  că nu a existat o evaluare lucidă a situației. Noi toți jonglăm cu supoziții, prejudecăți, însă ele trebuie însoțite de o cuantificare și respectare onestă a proporționalității riscurilor asumate în cazul, aici, celor două ipoteze alternative: veridicitatea intuițiilor sociale/gregare sau personale (câtă vreme nu avem un cadavru pe masă, putem presupune că este un caz minor, banal, tradițional de violență domestică) versus consecințele practice posibile asupra vieții a trei femei: uciderea lor.

O altă discrepanță în declarații mi-a atras atenția în acel ultim raport oficial: s-a decis, contrar mărturiilor scrise ale celor trei tinere care invocau în toate memoriile trimise autorităților române doar violența domestică și teama de a nu fi ucise drept cauză principală a plecării, că motivul real al părăsirii domiciliului în care fiicele locuiau îl constituie promisiunea neonorată a tatălui de a le aduce în România să-și viziteze mama. Cererile scrise ale celor trei tinere, trimise Ministerului Afacerilor Externe, în care acestea infirmau declarațiile atribuite lor și rugau să le fie oferite explicații pentru distorsionarea radicală a unui mesaj de ajutor cât se poate de explicit și neinterpretabil, nu au primit încă un răspuns.

Cazul pare nebulos pe alocuri, însă tind să cred că a existat o comunicare ineficientă, precară între tinere/mamă și autorități, inițiată defectuos, conform declarațiilor celor trei surori, chiar de la prima conversație cu Magdalena Abu Rub, angajata Oficiului de Reprezentare a României de la Ramallah. Responsabila respectivă se pare că nu doar, inerent, de altfel, a filtrat informațiile prin propria sa subiectivitate și propriile judecăți de valoare dominate de convingerea că episoadele de violență domestică prezentate sunt foarte comune în societatea și cultura din care fac parte tinerele și nu reprezintă un motiv serios de a părăsi Gaza, ci a transmis mai departe, probabil, nu declarațiile nemediate ale tinerelor, ci doar concluziile sale personale, explicitate insistent și inadmisibil de persuasiv și în discuția cu tinerele: tatăl lor este un om bun; în calitate de musulmane, surorile ar trebui să-și respecte tatăl, să se întoarcă și să se împace cu el, pentru că oricum decizia lor de a veni în România este una prea radicală și dificil de pus în practică. Când tinerele au refuzat, terifiate, medierea la care dorea să recurgă doamna Abu Rub, explicând că reconcilierile nu au însemnat decât un alt lung șir de abuzuri și mai drastice și că viața lor este în pericol, reprezentanta Oficiului de la Ramallah a încercat să afle detalii foarte personale despre situația lor actuală (numele exact al familiei care le adăpostește, profesia membrilor ei, adresa exactă, suma de bani pe care tinerele o au la ele etc.).

Iarăși, pornind de la plângerile celor trei tinere referitoare la modul în care s-a încercat medierea cu abuzatorul de către un reprezentant al autorităților române într-un caz grav de violență domestică, cred că am motive să mă îndoiesc de competențele funcționarilor consulatelor și ambasadelor noastre de a acorda asistență psihologică și legală adecvată atunci când femeile solicită protecție în cazul amenințărilor cu moartea.

În 2016, România a ratificat Convenția de la Instanbul, convenţia privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeii și a violenței domestice, adoptată în 2011 de către Consiliul Europei. Medierea între victimele violenței domestice și agresor este ilegală, interzisă.

Adevărat, așa cum am precizat anterior, informal, în guvernul islamist Hamas negocierea cu abuzatorii este norma, însă tinerele au apelat direct la autoritățile române tocmai pentru a evita a fi predate agresorului de care au fugit. Un reprezentant al statului român ar fi trebuit să cunoască și să se supună legilor statului român, nu să acționeze potrivit propriilor idiosincrazii și intuiții aleatorii. Mă îndoiesc că funcționara respectivă și-ar fi asumat consecințele practice ale reîntoarcerii surorilor în casa tatălui care le amenința sistematic cu cuțitul, promițându-le că data viitoare le va ucide. Mă îndoiesc că personalul din consulatele și ambasadele românești are acces la toate informațiile conjuncturale, personale și sociale relevante pentru a-și permite să insiste, contrar prevederilor legale românești, să modifice decizia victimelor de a fugi de agresor și să le conteste evaluarea personală, empirică a pericolului. Probabil că ar fi mai utilă și onestă atribuirea sarcinii de consiliere a victimelor celor instruiți oficial în această direcție, anume psihologi și sociologi specializați în probleme de violență domestică. De asemenea, probabil MAE nu ar avea decât de beneficiat prin consultarea, în aceste cazuri grave, a unor consilieri culturali competenți.

Cred că s-a riscat foarte mult în procesul repatrierii tinerelor românce aflate în pericol de moarte în Gaza tocmai din cauza unei cronicizate, “arhetipale” neîncrederi românești în mărturiile victimelor violenței domestice (vezi și recenta condamnare a României la CEDO pentru un caz de violență domestică reclamat oficial, în care femeia, mamă a patru copii, nu a fost protejată de către autorități, iar tatăl abuzator nu a fost tras la răspundere) și a unei lipse de informare adecvate referitoare la mentalitățile și realitățile societății și culturii locale, dar și, paradoxal, cum am văzut, a legilor țării pe care funcționarii consulatelor și ambasadelor o reprezintă.

Din fericire, tinerele au fost aduse în siguranță în România, finalmente avem de a face cu o reușită admirabilă a Ministerului Român de Externe, însă cred că este indispensabil ca disfuncționalitățile remarcate în rezolvarea acestui caz să fie analizate constructiv și lucid pentru a se putea acționa mai eficient și sigur în cazuri similare.

Care sunt măsurile pe care le consideraţi oportune pentru a reduce numărul cazurilor de violenţă asupra copiilor şi femeilor din Fâşia Gaza?

Orice soluție durabilă și eficientă ar trebui să fie concepută multidimensional. Pe de o parte, procesul legislativ de remaniere și anulare a legilor care afectează direct drepturile femeilor ar trebui finalizat și, mai ales, dublat de o implementare consecventă și eficientă, în conformitate cu prevederile CEDAW, convenție deja semnată de către Mahmoud Abbas. Se mai impun: sancționarea dură a violenței domestice, eliminarea legilor discriminatorii care protejează agresorii, ignoră delictul și incriminează victimele, respectiv femeile incapabile să furnizeze dovezile cerute (de exemplu, în cazul violurilor, dacă femeia nu poate aduce martori sau dovezi certe ale abuzului la care a fost supusă, riscă să fie ea cea acuzată și pedepsită pentru adulter), interzicerea căsătoriilor cu minore (vârsta limită este acum cea de 15 ani), protejarea drepturilor femeilor în caz de divorț, în contextul unei moșteniri sau a participării pe piața muncii etc. Pe de altă parte, în colaborare cu ONG-urile locale, este necesară crearea unor politici publice eficiente care nu doar să asiste victimele și să faciliteze prevenirea violenței domestice, ci să deconstruiască, prin promovarea unor interpretări islamice progresiste, în primul rând atitudinile sociale și culturale tributare unei viziuni profund patriarhale și misogine locale. Remarc totuși, odată cu implicarea grupurilor de femei, o evoluție salutară: de exemplu, dacă în urmă cu un deceniu crimele de onoare erau scuzate și justificate public, astăzi ele sunt contestate, denunțate a fi drept neislamice și barbare de către un număr din ce în ce mai semnificativ de persoane.

[1] Sau și femeilor (rar, dar au existat și astfel de cazuri; vezi cazul Nawal Qdeih, 2013).

[2] Divorțul mamei a avut la bază tocmai cruntele bătăi la care era supusă.