Ne preocupăm prea adesea de subiecte de presă trecătoare, în loc să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra problemelor importante ale societăţii. Unul dintre subiectele care ar merita o amplă analiză în spaţiul public este reprezentat de evoluţia îngrijorătoare pe care o înregistrează fenomenul abandonului copiilor în România.

Eşecul post-instituţionalizării protecţiei copilului conduce la amplicarea traumelor fizice și emoționale pe care le întâmpină copii abandonaţi, pentru o perioadă îndelungată de timp. Absența componentei de prevenție și cooperare cu persoanele aflate într-o poziție vulnerabilă, poate pune în pericol însăși viața acestora.

Vişinel Bălan, activist în domeniul drepturilor copiilor instituţionalizaţi, ne vorbeşte despre proiectul #voceacopiilorabandonaţi şi despre ajutorul pe care fiecare dintre noi îl putem oferi acestor copii, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 visinel

Vladimir Adrian Costea: Vișinel, pentru început, îți propun să începem acest interviu de la responsabilitatea de a fi părinte. Ce înseamnă, de fapt, această responsabilitate? Cum schimbă viața unui om nașterea unui copil?

Vişinel Bălan: Da :) , recent am devenit tată. Mai exact, de 3 luni îl am în viață pe micuțul prinț Thomas. Un copil minunat și cu un zâmbet aparte. Nu ai cum să nu te îndrăgostești când îl vezi :) . Încă nu conștientizez care îmi sunt responsabilitățile de tată, și nici nu mă interesează, ceea ce știu e că înecatul în somn, vomatul continuu și poziția corpului îmi dădeau stări confuze și mă închideau în mine. Deveneam irascibil. Am noroc cu Elena, mama copilului, care e foarte conectată și un mare suport în acest sens. Pentru început stresul e mai mult pe capul mamei pentru că Thomas beneficiază de alăptare și eu doar zâmbesc sau îl mai salvez de la momentele lui de regurgitare.

În interviul anterior mi-ai prezentat o cifră care reflectă o realitate cruntă: în România există peste 57.000 de copii abandonați. Ce îi determină pe “părinți” să-și abandoneze copiii?

E o întrebare dificilă. Nu știu. Îmi este efectiv greu să comentez de ce părinții își abandonează copii. Dacă aș fi prim-ministru pentru 30 de zile aș emite ordonanță de urgență prin care toți cei abandonați să fie dați spre adopție fără drept la replică a părintelui. Nu-ți poți bate joc de destinul unui copil. Sunt un om care susține ideea de sex între indivizi însă nu pot accepta să dai viață unui copil și apoi să-l abandonezi sau să te folosești de el. Fiecare copil are dreptul la o familie. Instituționalizarea este o crimă emoțională pentru fiecare copil în parte :(

Decizia de a abandona un copil, indiferent de context, nu este una ușoară. Ce ar trebui să facă părinții într-o asemenea situație?

Dacă mergi la maternitate o să descoperi cât de ușoară e :( . Recent am trăit experiența unei mame care și-a abandonat copilul de 3 ani pe holul unui centru de copii. Mama i-a spus copilului că revine și nu a mai revenit :( . Ce poți să-i spui acelui copil. Deja mă simt tulburat numai când retrăiesc filmul abandonului. E groaznic. Nu mai pot vorbi. Te rog să te gândești tu. E groaznic. E prea mult.

În continuare, te rog să ne spui mai multe despre proiectul Vocea copiilor abandonaţi. Ce presupune acest proiect și care sunt obiectivele pe care le urmărește #voceacopiilorabandonaţi?

Ideea acestui proiect a pornit în campanie, pe când ceream votul bucureștenilor pentru Camera Deputaților. Le mulțumesc celor aproximativ 2000 de votanți :) . În campanie am avut întâlnire și susținere din partea multor tineri instituționalizați și de aici ideea proiectului VOCEA COPIILOR ABANDONAȚI. Prin proiect mi-am propus să aduc în prim plan poveștile de viață ale tinerilor instituţionalizaţi. Am simţit că e momentul să duc o campanie prin care să aduc la cunoștință că instituționalizarea e o crimă. Fiecare poveste ce o ascult mă revoltă, mă reactivează emoțional și mă determină și mai mult să fac ceva pentru cei aflați în grija unui stat corupt.

În 2018 pregătim 3 marşuri, şi peste 200 de interviuri cu tinerii care au trăit ororile instituționalizării. Îmi doresc ca prin aceste interviuri să punem pe agenda publică nevoia schimbării politicilor publice în domeniul protecției copilului și părinții să fie ajutați să-și crească copii. Acolo unde nu se poate să se apeleze la asistent maternal sau în ultimă instanță să se realizeze adopția. Nu cred în alte măsuri de protecție. Vorbim de un copil, nu de un obiect.

În cadrul proiectului ai întâlnit numeroase povești de viață. Ce te-a marcat cel mai mult?

Wow, la fiecare am identificat câte ceva. De exemplu povestea unui tânăr care mi-a spus cum erau aruncați cu cearșeaful în sus și apoi lăsați să pice în gol. Mulți dintre colegii lui ajungeau la spital :( , alții nu mai vedeau lumina zilei. Momente dure :( . Un alt tânăr mi-a spus cum le puneau rahat (căcat) pe deget și apoi le băgau degetele în gură. Era o modalitate de a-i determina pe tineri să nu-și mai sugă degetele. Poveștile continuă și sunt dure.

În general moartea fiecărui copil instituționalizat m-a șocat întotdeauna.

Cum îi putem ajuta fiecare dintre noi pe acești copii? Cum îi putem ajuta să-și însușească stima de sine?

Într-adevăr stima de tine e foarte importantă, extrem aș spune. Mulți din tinerii cu care lucrez se află într-o stare de despresie continuă și asta pe fondul muncii celor din sistemul de protecție care le spun că oricum ajung pe străzi, penitenciare sau orice altceva mai puțin oameni frumoși care vor contribui pozitiv în comunitate. Eu vă invit să ne susţineţi activităţile asociaţiei Desenăm Viitorul Tău sau ale Consiliului Tinerilor Instituţionalizaţi. Fiecare din noi avem nevoie de susţinători, sponsori şi voluntari. Chiar e nevoie mare în acest sens. Noi nu acceptăm bani de la stat. Ne simţim mai safe :) .

La finalul acestui interviu, îți propun să ne raportăm la componenta de prevenție. De cele mai multe ori, din păcate, orele de dirigenție, de consiliere psihologică și asistenţă socială devin “forme fără fond”. În ce măsură educarea tinerilor în privința drepturilor și responsabilităților parentale poate reduce dimensiunea abandonului în România?

Cred în educație juridică și sexuală în școli. Chiar disciplină obligatorie. Avem nevoie de prevenție. În România, la ora actuală, la 5 ore un copil este abandonat. Sunt instituții care au obligația să intervină în astfel de momente pentru ca părinții sau mama copilului să-și păstreze pruncul.  Să nu uităm că ne aflăm într-o situație critică cu cei peste 80.000 de tineri a căror părinți sunt plecați și trăiesc fie singuri fie pe la bunici. Din punctul meu de vedere vorbim de un altfel de abandon.

[vsw id=”qaj3xI8oc6U” source=”youtube” width=”640″ height=”344″ autoplay=”no”]

Vişinel Bălan s-a născut al treisprezecelea într-o familie săracă din Petrești, județul Bacău, fiind abandonat la două luni într-un leagăn din Onești. Astfel, a devenind unul dintre cei 100000 de copii instituționalizați în anii ’89 în cele 700 de centre-mamut din țară. Cu propriile puteri a devenit licențiat în drept şi teatru, lucrând pentru mai multe ministere, reușind prin intermediul proiectelor sale să reprezinte problemele copiilor instituționalizați. În 2013 a înființat ONG-ul „Desenăm Viitorul Tău”, iar activitatea sa a început să fie recunoscută pe plan național – Premiul anului în domeniul TINERET la Gală Federației VOLUM – și internațional – realizarea unei cărți de către Televiziunea Naționala din Belgia privind reprezentarea copiilor abandonați. În aprilie 2017 a fost nominalizat la Gala Forbes 30 sub 30.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu