Consiliul European, marcat de siguranţa lui Merkel, ambiţia lui Macron şi de perspectiva „Europei cu mai multe viteze”

Consiliul European din aceste zile este unul foarte important, fiind cel dintâi în care preşedintele francez Emmanuel Macron este bine instalat la Palatul Elysee, iar Angela Merkel poate negocia fără presiune electorală, după ce a fost realeasă în funcţia de cancelar al Germaniei pentru următorii 4 ani.

În sfârşit, se poate vorbi de un binom franco-german pregătit să se ocupe de reformarea Europei. Rămâne însă de văzut în ce direcţie.

Lipsită de presiunea realegerii, Merkel va urmări să construiască încet şi cu migală, în cei patru ani pe care îi are în faţă, imaginea cu care va rămâne în istorie. Deocamdată planurile ei sunt greu de pătruns, campania electorală din Germania determinând o reţinere din partea cancelarului german în exprimarea pe marginea temelor importante ale construcţiei europene.

Macron în schimb are toate motivele să forţeze reforme rapide. Pe de o parte, trebuie să livreze rezultate faţă de publicul francez pro-european care l-a votat, să arate francezilor că, într-adevăr, Europa poate merge înainte, pe de alta are mare nevoie de victorii pe alt front decât cel intern, unde măsurile de restructurare a pieţei muncii, în favoarea capitalului şi în detrimentul muncii, au determinat o scădere rapidă a cotelor sale de popularitate.

În consecinţă, Macron aruncă pe masa negocierilor un sac întreg de teme de dezbatere: intensificarea cooperării militare, printr-un mecanism complementar NATO, consolidarea uniunii monetare, inclusiv prin apariţia unui parlament şi al unui ministru de finanţe al zonei euro, controlul atent al investiţiilor extra-comunitare în Europa şi întărirea legislaţiei anti-dumping, schimbarea regulilor privind lucrătorii detaşaţi intra-comunitari, liste transnaţionale în alegerile europene etc.

Multe dintre teme au un potenţial diviziv ridicat – să ne gândim doar la împotrivirea acerbă a ţărilor din Estul Europei faţă de revizuirea directivei lucrătorilor detaşaţi sau la separarea statelor după criteriul prezenţei în zona euro. Ori aplecarea Angelei Merkel pentru soluţii care cel puţin să mimeze consensul este binecunoscută. Va fi deci interesant cum se vor sincroniza cei doi lideri ai principalelor două puteri europeni.

Există şi numeroase alte variabile care vor determina desfăşurarea reuniunii de joi şi vineri, de exemplu recent apăruta concurenţă între preşedintele Comisiei, Jean Claude Juncker, şi preşedintele Consiliului, Donald Tusk, după ce în discursul primului despre Starea Uniunii, din septembrie a fost enunţată propunerea comasării celor două funcţii într-una singură.

Ceea ce ne interesează în cea mai mare măsură, dincolo de aceste input-uri, vor fi output-urile şi nu neapărat detaliile lor, cât mai ales semnalul de ansamblu care va fi dat la finalul Consiliului. Care este scenariul de refomare al UE, pe care va merge nou formatul binom franco-german? Cum se va poziţiona restul Europei faţă de direcţia ce se doreşte a fi imprimată de la Paris şi de la Berlin? Avem motive să ne îngrijorăm că vom intra din nou în „liga a doua” a statelor europene, de această dată şi formal, sau putem răsufla uşuraţi că principiile fondatoare ale UE şi, în special solidaritatea, vor prevala?