Ne preocupăm prea adesea de subiecte de presă trecătoare, în loc să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra problemelor importante ale societăţii. Unul dintre subiectele care ar merita o amplă analiză în spaţiul public este reprezentat de multitudinea formelor de hărţuire sexuală pe care le identificăm în comunitățile fundamentate şi întreţinute de structurile dominant patriarhale existente în cadrul culturii locale.

Amplificarea fenomenului hărţuirii sexuale conduce la apariția ierarhiilor de gen, de pe urma cărora victimele sunt supuse în mod constant la traume fizice și emoționale. Simultan, lipsa de sancționare și de semnalare a cazurilor de hărţuirii sexuale de către autorități și membrii comunității, limitează posibilitățile de prevenire a abuzurilor și de protejare a persoanelor supuse la violențe fizice, verbale, emoționale, sexuale.

Recent, campania #metoo a readus în prim plan complexitatea dimensiunii hărţuirii sexuale în cadrul societății, reușind să depășească obstacolele psihologice, emoționale și sociale pe care le întâmpină persoanele agresate în vederea identificării agresorilor într-un spațiu public.

Pornind de la impactul campaniei #metoo, Roxana Dumitrache, activistă pentru drepturile omului, a analizat dimensiunea hărţuirii sexuale în România, în raport cu stereotipurile existente în cultura locală, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 1

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, consider utilă clarificarea formelor de hărțuire sexuale și a cauzelor care stau la baza apariției acestora, pentru a putea înțelege complexitatea acestui fenomen. Totodată, ce evoluţie a înregistrat dimensiunea violenţei asupra copiilor şi femeilor în ultimii ani?

Roxana Dumitrache: Dincolo de categorii și de nuanțări, hărțuirea este un abuz și are drept cauză un raport asimetric de putere internalizat greșit. Accentuez sintagma „raport de putere” pentru că ascunde, de fapt, un reflex colectiv, acela de a-l inferioriza, de a-l vulnerabiliza pe cel pe care îl percepem mai slab decât noi. Așa se face că victimele agresiunilor sunt și minoritățile sexuale. Nu puține sunt cazurile în care bărbați heterosexuali agresează homosexuali, în care femei care se declară umaniste vulnerabilizează lesbiene, în care noi, ca majoritari, fragilizăm minoritățile etnice. Cea mai gravă tară de educație e îndreptățirea celui puternic, a majoritarului  asupra minoritarului.

Revenind la hărțuirea sexuală, tehnic vorbind, avem un caz când o persoană A solicită prin intimidare, presiune, constrângere sau șantaj unei persoane B favoruri de natură sexuală. Ea poate avea forme “soft”, deși termenul e cinic și imprecis, adică hărțuire exclusiv verbală: comentarii nedorite, propuneri cu substrat sexual. Sau poate lua forme violente și aici intrăm în categoria  hărțuirii  fizice: atingeri, mângâieri, bruscări, în general gesturi nepermise. Hărțuirea reprezintă, în definitiv, transferul unei puteri dată de superioritate ierarhică, vârstă, prestigiu social sau pur și simplu forță fizică asupra unei alte persoane. Sintetizând, hărțuirea sexuală este luarea în posesie a corpului unei alte persoane.

Deși în peste 90% din cazuri victimele sunt femei, nu aș vrea să omitem faptul că și bărbații   sunt agresați. În ambele cazuri,  avem de luptat și cu tabuurile sociale care implică  determinaţiile de conduită și care funcționează diferit în funcție de gen. În cazul femeilor, este vorba de o culpabilizare permanentă: sigur a făcut ceva care a incitat/excitat, sigur avea o vestimentație inadecvată – orice ar însemna asta și în mod cert nu avea ce să caute în locul și contextul respectiv. Nu întâmplător, în cazul violurilor există încă reflexul stupid de a întreba cum era îmbrăcată victima de parcă lungimea fustei funcționează ca o invitație. În cazul bărbaților care ajung victime ale hărțurii, există un alt tip de presiune: educați de mici cu mantra boys never cry și a unei permanente nevoi de validare a masculinității, pare de-a dreptul rușinos și non-masculin să admiți că ai fost victimă. Acestea sunt și rațiunile principale ale tăcerii impuse și auto-impuse. Pentru că dincolo de agresiunea în sine,  a admite că ai fost victimă îți poate aduce un alt tip de vulnerabilizare: de nu fi crezut/ă, de a fi ridiculizat/ă sau culpabilizat/ă.

În ce măsură hărţuirea sexuală este prezentă în mediul academic, respectiv în cel politic?

Mi-aș dori să spun că există medii de tip acvariu, imaculate, corecte, însă din păcate în orice spațiu, de la cele profesionale în care există raporturi profesionale stabilite ierarhic la spațiul public – strada, mijloacele de transport în comun, parcurile, există forme de hărțuire sexuală. Mai mult, nici spațiul privat nu este neapărat străin de astfel de practici. De pildă, am citit nenumărate mărturii ale unor elevi și eleve care au povestit cum profesorul cu care faceau meditații în spațiul privat îi agresa.

Am scris acum un an despre cazul prodecanului de la Facultatea de Ştiinţe Sociale din cadrul Universităţii „Eftimie Murgu” din Reşiţa, care i-a promis unei tinerei că o ajută să îşi „rezolve examenele” în schimbul unor favoruri sexuale. Nu e singurul caz scanadalos de suspendare a moralităţii în mediul academic românesc. Un alt caz cu ecouri publice a fost cel al conferenţiarului Dumitru Păduraru, de la UMF Iaşi, acuzat că a hărţuit sexual o studentă şi reclamat la DNA de aceasta. A fost șocant ce s-a intamplat după ce am scris: am primit nenumărate mesaje de la studente și absolvente care mi-au mărturisit că au fost sau sunt în continuare victime ale hărțuirii, că li se condiționează examenele de favoruri sexuale. M-au rugat să păstrez discreția și, evident, am tăcut, nu era lupta mea și oricât de furioasă și neputincioasă m-am simtțt atunci,  nu am putut să fac altceva decât să le  sugereze să reclame abuzul. Tocmai acest amănunt este frapant: cazurile care ajung în atenția publică reprezintă răul de la suprafaţă, însă în pântecul mediului academic românesc se ascund o sumedenie de cazuri de hărţuire sexuală.

Nici mediul politic nu e unul aseptic, transparent doar că nu s-a vorbit până acum despre hărțuirea sexuală. Cazul francez e interesant pentru că sunt povești care au avut ecouri puternice în media: Michel Sapin, Ministru de Finanţe şi un apropiat  al lui Francois Hollande, surprins hărțuind o jurnalistă, apoi la acea vreme, favoritului Partidului Socialist la alegerile prezidenţiale, Dominique Strauss-Kahn, acuzat  de proxenetism. Ce e bizară e lejeritatea cu care e reabilitat un agresor: te aștepți ca un Dominique Strauss-Kahn să fie terminat imagologic. Ei bine, deși nu mai e în politica mare, a revenit și chiar zilele trecute îi dădea niște lecții lui Macron. Mi-e greu să cred că politica românească nu aclimatizează vreun Dominique Strauss-Kahn neaoș sau vreun Michel Sapin, doar că nu îi știm încă.

E drept că în contextul #metoo, au ieșit la lumină câteva mărturii, însă aparțin politicului doar în măsura în care victimele fac politică. Senatoarea USR Florina Presadă a mărturisit că a fost supusă unor forme de hărțuire, iar Mihail Neamțu a declarat că a fost hărţuit sexual de un preot anglican. M-ar interesa mult mai mult să știu ce se întâmplă, de pildă, la școlile de vară ale partidelor, în filiale locale, în organizațiile de tineret, în cabinetele parlamentare, în viața de partid pur și simplu. Doar pentru că se tace în legătură cu hărțuirea din mediul politic nu înseamnă că ea nu se întâmplă.

Care sunt principalele stereotipuri pe care le identificaţi în cadrul societății românești în ceea ce privește dimensiunea hărţuirii sexuale? Cum este percepută femeia în cadrul societăţii?

O să vă dau câteva exemeple de expresii idiomatice foarte relevante în discuție: „bătaia e ruptă din rai”,  „femeile: una spun, alta vor ”, „minte scurtă, poale lungi”, „unde dă mama crește”,  “să coborăm milităria din pod”. Sunt  doar câteva expresii pe care mulți dintre noi le-am auzit la vârste mici în familie sau la școală. Sigur că nu fondul lexical al limbii române e vinovat că unora dintre noi violența li se pare firească, însă când de mic auzi, asiști la acte de agresiune, e complicat să te dezveți și să te delimitezi de ele. Discutând despre modul în care este percepută femeia în societatea românească, asistăm la o coabitare stranie a unui conservatorism debilitant conform căruia femeia este inferioară bărbatului, definită exclusiv ca mamă și soție, legată de glia casei și a bucătăriei, neputincioasă și căreia îi sunt accesibile doar fericirile casnice, ca de pildă reușita unui cozonac grozav. Această viziune „glorioasă” asupra femeilor e dublată și de percepția că femeile sunt cetățean de rang secundar și că problemele care, conform acestei percepții, țin exclusiv sau prioritar de experiențele feminine (maternitate, creșe și grădinițe, statutul de casnică, TVA mai mic la produsele de îngrijire a copiilor ori la produsele de menaj și electrocasnice, homeschooling) sunt probleme de importanță periferică pe lângă “marile subiecte ale politicului”. Din fericire, există și bărbați și femei lucizi, umaniști, care percep femeia așa cum e: egală bărbatului. În definitiv, nu trebuie să fii feminist sau feministă ca să înțelegi că suntem diferiți, dar că diferența nu se traduce în inegalitate, ci în complementaritate.

Care sunt motivele pentru care victimele hărţuirii sexuale refuză să depună plângere împotriva agresorilor?

Sunt multe motive pentru care victimele preferă tăcerea fustrantă, dureroasă, plângerii împotriva agresorilor. Unul dintre ele e riscul de a nu fi crezută. De a fi supusă unui tir întreg de întrebări de tipul: „dvs chiar nu ați dat niciun semnal? Sigur nu era un joc la seducţiei? De ce aţi recunoscut abia cum?”. Apoi, e vorba de frică. În cazul unui raport profesional, multe femei aleg să tacă pentru a nu-și pierde locul de muncă. În astfel de situații, e foarte ușor să blamezi dar trebuie să înțelegem – ca în cazul victimelor violenței domestice condamnate că au rămas alături de partenerul agresiv – că nu e deloc simplu. Și că vorbim de un fond emoțional foarte fragil sau de o rutină a hărțuirii, de alegeri complicate. De pildă, o croitoreasă care își crește copiii din salariu nu își va arunca imediat demisia pe masa șefului. E vorba de alegeri dificile și m-aș feri să judec tranșant.

Pe de altă parte, în cazul instituțiilor și al  companiilor, se presupune că există un cod de etică pe care – din nou se presupune – angajații l-au citit și semnat. În orice cod etic, există o referire la hărțuire. Fie că alegi să discuți cu HR-ul, fie să te declari avertizor de integritate, există mecanisme de luptă împotriva hărțuirii. Dar din nou, există teama de a nu fi crezut/ă, de a fi izolat/ă de echipă sau pur și simplu ridiculizat/ă.

Campania recentă #metoo a readus în prim plan multitudinea cazurilor de hărțuire sexuală. Cum descrieți dumneavoastră această campanie? Totodată, cum explicați faptul că victimele hărţuirii sexuale au găsit puterea de a prezenta, uneori în mod detaliat, situațiile în care au fost supuse unei forme de hărțuire sexuală?

Pentru mine, campania #metoo este în primul rând o mostră autentică de  curaj.  Pare ușor frivol să ne gândim că un simplu hashtag a reușit să scoată la lumină atâtea povești dramatice, însă poate că tocmai de acest hashtag aveam nevoie pentru a prinde curaj. Nu am crezut, deși am ascultat de multe ori prognozele marilor profeți ai online-ului, că un hashtag poate avea o forță nebănuită, că va genera solidaritate în cel mai pur și curat sens al cuvântului. Femei tinere sau mature, cu educaţii diferite, formate în medii familiale distincte, mame, cu familii sau singure, cu expunere masivă pe facebook, activiste, feministe sau femei care se delimitează de orice feminism(e), au mărturisit că au fost victime ale hărţuirii sexuale. Într-o singură zi, sub umbrela acestui hashtag s-au adunat 200.000 de menționări. Vă imaginați ce înseamnă, de fapt, asta? Pentru a avea o reprezentare corectă, avem un oraș de dimensiunea Ploieștiului de victime. Să nu scăpăm din vedere că acest hashtag este și despre zgomotul alb, despre poveștile nescrise, despre vocile neauzite sau despre cele care preferă să rămână în tăcere. Este un tip de alegere individuală care trebuie respectat și adevărul e că nimeni nu datorează nimănui, nici marelui internet și nici măcar femeilor care au  recunoscut că au fost victime, o mărturisire. Acest hashtag nu trebuie să forțeze, să oblige la mărturisiri publice. Cu adevărat grav ar fi, însă, transformarea #metoo într-un val de execuții publice și într-un prilej de vendetă,  într-o inventare de agresori. Eu sper că nu se va întâmpla asta și că mărturiile clare, pure, nedistorsionate vor continua, iar agresorii și agresorii latenți vor înțelege că un singur « nu » e suficient.

Pe lângă reacţiile fireşti de solidaritate sau de tăcere empatică, #metoo a generat și o cursă a înarmării cu ironii, sarcasm și, în general, umor de prost gust. Sigur că e ușor să stai în fotoliu și, pe un ton bășcălios, care se vrea inteligent și ironic, să explici de ce e unele „şi-o meritau”, că e ridicol şi tardiv să vorbeşti despre asta, că o pipăială lubrică în autobuz sau în drum spre şcoală „nu se pune” şi, în general, că #metoo e o formă de alint colectiv. Am văzut astfel de reacții din partea femeilor și bărbaților, dar trebuie să admit că mă frapează și mă dezamăgește mult mai mult când vine din partea unor femei. Însă unele femei sunt, de multe ori, misogini perfecți și ar putea să dea oricând lecții de sexism și asta e o constatare întemeiată în sondaje de opinie, din păcate.

3

Din păcate, anumite campanii de informare și prevenire se realizează doar pentru o perioadă scurtă de timp, iar problemele continuă să persiste. În ce măsură această campanie se poate permanentiza într-o campanie eficientă de informare și prevenire? Ce trebuie făcut pentru a realiza acest lucru?

Probabil sufăr eu de o naivitate înduioșătoare, dar mi-e greu să cred că #metoo va dispărea în vid și că nu vor fi ecouri. Un prim pas – şi ar fi cel mai mic şi mai puțin costisitor – este să vorbim despre ce înseamnă hărțuirea în școli și licee. Nu ai nevoie de încă un manual, sper că se va înţelege şi la nivelul Ministerului Educaţiei că nu vrem încă un manual sau vreun material auxiliar pentru a discuta despre hărțuire. Însă introducerea une ore de educație sexuală pe care o putem numi altfel dacă pentru pudibonderia publică cuvântul « sexuală » e problematic. Educație pentru sănătate, de pildă sau oricum altcumva. O astfel de oră ar fi un context adecvat să se vorbească despre hărțuirea sexuală și nu numai. Și despre bullying-ul, despre identitățile sexuale, despre tulburările alimentare ale fetelor care se chinuie să se conformeze unor standarde estetice imposibile din photoshop-ul revistelor glossy, despre contracepție, boli cu transmitere sexuală etc. Doar că suntem mai preocupați să eliminăm « Baltagul » din programa școlară pentru că expune elevii unor scene de violență domestică decât să-i învățăm pe elevi și pe eleve cum să se protejeze împotriva violenței.

Aș face lobby și pentru niște cursuri de autoapărare pentru fete, mai ales, dar nu exclusiv pentru fete. Îmi e din ce în ce mai clar, inclusiv din experiența personală, că a avea spray-ul paralizant în poșetă îți dă un sentiment de siguranță. Dar e la fel de important e să știi cum să te aperi în absența lui.

Și, pentru că acum câteva luni au ieșit la lumină abzurile la care sunt supuse româncele care lucrează în agricultură în sudul Italiei, poate că nu ar fi utopic să găsim soluții corecte și accesibile : nu doar niște broșuri care să conțină numerele de urgență ale consulatului, poliției etc, ci o campanie publică cu implicarea Ministerului de Externe, a Ministerului pentru Românii de Pretutindeni. Și aceste femei, de multe ori analfabete, neputincioase, singure, lăsate de izbeliște sunt parte a #metoo.

La finalul acestui interviu, vă propun să rezumați într-un răspuns care este mesajul pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l reținem atunci când ne raportăm la dimensiunea hărţuirii sexuale.

E axiomatic, ca un enunț matematic: Nu e întotdeauna nu.  Nu există dubla negare, deci afirmare. Nu există « da amânat » sau « poate seducator » când vorbim de hărțuire. Și chiar nu e nevoie să-l spunem/auzim de trei ori ca să înțelegem. Sigur, dacă aș vrea acum să găsesc furaje pentru dragonul misoginismului, aș spune că dacă un bărbat își imaginează că a săruta, îmbrățișa, mângâia, atinge,  brusca o femeie împotriva voinţei ei îl face mai viril, mai bărbat, mai puternic, atunci e limpede că  se uită într-o oglindă inversată.

Conferinţă TEDx

Conferinţă TEDx

Roxana Dumitrache a absolvit London School of Economics and Political Science și Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA, ca șefă de promoție. A coordonat cercetări de teren dedicate dimensiunii de gen în clivajele religioase și modului  în care segregarea socială se reflectă în arhitectura orașelor din Albania și Kosovo. În 2007, primește o bursă a Institutului Cultural Român și participă la un program al Russian and East European Institute, la Indiana University, Bloomington, SUA, cu o analiză a videogramelor  Revoluției Române din decembrie, 1989. În cadrul Comisiei Europene a coordonat activitatea de cercetare pentru două dintre viitoarele politici și directive pentru statele membre, punând accentul pe egalitatea de șanse și nediscriminare. Scrie constant pe teme legate de egalitatea de gen, discriminare, educaţie şi segregarea de gen, violenţa împotriva femeilor şi a avut câteva poziţionări publice care au generat reacţii multiple, multe solidare, foarte multe critice, inclusiv un discurs – How Does a Feminist Pray?/Cum se roagă o feministă? în cadrul TEDx Bucharest Women of Now. A fost nominalizată de revista Timpul la categoria Omenii timpului – societatea civilă și la titlul de „Femeia anului 2016 pentru promovarea și apărarea drepturile femeilor”. În prezent, este coordonator de programe în cadrul Institutului Cultural Român.

Istoria e plină de femei care și-au asumat lupte complicate, destinale, dar care nu sunt menționate. De femei care au trăit în minorat şi au cerut cel mai simplu lucru din lume: egalitate. Cu pumnul ridicat uneori, e drept, pentru că revendicările nu le faci fluturând grațios batiste. Cu riscul de a fi arse pe rug, ostracizate, insultate, batjocorite, lovite, dispreţuite, repudiate de taţi, parteneri, familie, mediu proxim, separate de copiii lor. Literatura abundă în femei care au scris folosind pseudonime masculine pentru a putea scrie sau nu au scris deloc îngheţându-şi frazele, dar coexistând cu ele în minte şi în spirit. Există chiar o afirmație emoționantă conform căreia feministele de azi sunt nepoatele femeilor arse pe rug cu câteva secole în urmă. E incomparabilă lupta acestor femei cu bătăliile din prezent, însă există o ‘zestre’ feministă pe care o moștenim și trebuie să o onorăm. Feminismul, pentru mine,  înseamnă și o reparare a acestei omisiuni istorice.

4

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu