Multitudinea și diversitatea provocărilor specifice începutului mileniului al III-lea, simultan cu modificările ample determinate de globalizare și ascensiunea digitalului, determină apariţia unor discuţii pertinente despre responsabilitatea profesorilor şi studenţilor în cadrul reţelelor de socializare.

Mai multe despre acest subiect, pornind de la aplicarea prevederilor Codului de etică al Universităţii din Bucureşti în mediul online puteţi afla citind interviul pe care profesorul universitar Marian Popescu i l-a acordat lui Vladimir Adrian Costea pentru Europunkt.

Marian Popescu predă cursuri de comunicare publică şi vorbire în public la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universității din București. Marian Popescu a fost preşedintele Comsiei de Etică a Universităţii Bucureşti care a constatat plagiatul lucrării de doctorat a lui Victor Ponta.

Marian Popescu, profesor la Facultatea de Jurnalism si Comunicare si presedintele Comisiei de Etica al Universitatii Bucuresti, este invitatul Adevarul Live, in studioul Tv al Holdingului Adevarul din Bucuresti, vineri, 9 octombrie 2015. (Eduard Enea)

Marian Popescu, profesor la Facultatea de Jurnalism si Comunicare. (Eduard Enea)

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să clarificați statutul profesorilor și al studenților în mediul online. În ce măsură prevederile Codului de etică al Universității din București se aplică pentru reacțiile exprimate în cadrul rețelelor de socializare? Dar dacă aceste reacții sunt exprimate în convorbiri private sau în cadrul unor grupuri “închise”?

Marian Popescu: Chestiunea exprimării opiniilor, punctelor de vedere în mediul online nu este prevăzută în mod special de Codul de etică al Universității din București (UB). Există numai două articole care referă indirect la acest lucru. La art. 20 (despre Publicitate) se prevede că: “Nu este corect, din punctul de vedere al deontologiei universitare, ca un reproş academic adresat de un coleg altui coleg să fie formulat public în mass media înainte de a fi expus în interiorul instituţiei, fiind astfel ocolit însuşi mediul academic în care lucrează cei implicaţi. Spaţiul academic este, de fapt, mediul optim pentru evaluarea şi sancţionarea încălcărilor proprietăţii intelectuale.”  Iar la art. 30, b (despre Responsabilitate) se prevede că: “Responsabilitatea presupune abţinerea membrilor comunităţii academice de a formula public opinii care ar putea fi interpretate drept încercări de dezinformare, calomnii sau denigrări ale unor programe şi/sau persoane din propria instituţie.”

Pe de altă parte, Regulamentul Comisiei de etică a UB prevede următoarele la art. 20 (2): “Constituie  încălcări ale conduitei academice: a) injuria, ofensa, calomnia ca abateri de la manifestarea spiritului critic (produse în spațiul public offline și online, verbal sau în scris), comise cu privire la un membru al comunității universitare; b) denigrarea, în orice formă, a instituției academice; c) aducerea la cunoștință publică, în spațiul offline sau online, a unor chestiuni cu potențial litigios, înainte de discutarea lor în cadrul instituției, cf. art. 20 din Cod; d) manifestarea, în spațiul academic sau în afara acestuia, a unui comportament care încalcă normele morale general admise, așa cum sunt ele specificate în cartă.”

Să observ că normele, regulile, cadrul legislativ privind Educația sunt în continuă schimbare. Raportarea la mediul online e de dată mai recentă și cere încă prevederi substanțiale, în acord și cu efortul de a legifera domeniul Internetului în ansamblu. Partea proastă e că prea puțini dintre noi, cadre didactice și studenți,  citesc ceea ce există în materie de prevederi cu caracter etic, moral sau de integritate, prezente în legislația Educației, în cadrul normativ al propriei universități.

Unde plasați linia de demarcație între libertatea de exprimare în mediul online și atitudinile care pot aduce atingere integrității profesorilor și studenților? Care sunt dezbaterile și perspectivele pe care le identificați în raport cu acest aspect?

Linia de demarcație este, într-un fel, miezul politicilor universitare privind integritatea corpului academic la toate universitățile serioase din lume. Noi îi acordăm puțină atenție. Ignorând că este unul dintre anticorpii majori ai universității în fața agresiunii proastei conduite, sociale dar și în cercetare. Normele prezente, la noi, spun limpede, precum la UB, că profesorul, studentul, ca membri ai comunității universitare, nu trebuie să uite că au acest statut și în online. Regăsim acest lucru în, de pildă, regulamentul lui Stanford University: “All of your posts, comments and actions on social networks have the ability to affect the reputation of the university as well as other individuals affiliated with Stanford.”

Cu alte cuvinte, e bine să reflectezi puțin, în loc să reacționezi instant, atunci când ieși în online despre care nu toți știu că este spațiu public. Chestiunile profesionale, de pildă, ar trebui discutate în universitate, în loc să fie imediat urcate pe Facebook. Abia când ai epuizat calea asta, și cu condiția să nu ataci fără argument și să prejudiciezi imaginea universității, ieși în online. Desigur, într-un limbaj decent. Nu trebuie uitat că universitățile sunt instituții cu o birocrație greoaie, reacția lor la derogări de la norme, principii morale etc. e una supusă reglementărilor și structurilor proprii cu atribuții în această zonă, a eticii, a integrității academice. Legea Educației nu spune mult despre asta, trimițând, logic, la cele două documente fundamentale: Carta universității și Codul de etică al acesteia. Cât sunt ele cunoscute? Mai deloc, aproape! Nu vreau să spun că acestea sunt perfecte, căci nu sunt, ar trebui rafinate, făcute mai suple și cu demarcații clare privind o diversitate de situații.

Dar contează foarte mult modul de implicare al conducerii unei universități în crearea anti-corpilor privind comportamentele deviante în mediul profesional, proasta conduită în cercetare, în susținerea unor poziții publice privind etica, integritatea în universitate. UB a făcut, nu o dată, dovada acestei implicări în ultimii ani. Desigur, efortul trebuie continuat.

Cum ar trebui să reacționeze Universitatea din București în cazul în care există suspiciuni întemeiate de încălcare a Codului de etică în mediul online? Care este procedura de sesizare în astfel de cazuri?

Reacția nu diferă fiind vorba de online față de offline. Și nu numai la UB. Este depusă sesizarea la Comisia de etică sau o altă structură cu atribuții în domeniu. Numai că apar câteva probleme practice. Suspiciunea de încălcare a Codului de etică trebuie probată și, uneori, de pildă, sunt folosite print-screen-urile sau print-uri ale schimburilor pe e-mail.

Să luăm două exemple: un student postează ceva defăimător despre un profesor  pe Facebook; sau un profesor face același lucru despre un coleg tot în online. Procedura urmează cele reglementate de normele etice universitare: e de văzut, de pildă, dacă e afectat dreptul la imagine al persoanei, al personalității, dacă defăimarea include și instituția acaemică etc. Dificultatea, una dintre ele, vine din faptul că “dreptul la propria imagine” nu e încă suficient reglementat la noi (v. și Bogdan Ionescu, Dreptul la propria imagine, Universul juridic, 2013) la fel, drepturile personalității, ale persoanei, multă vreme reduse la imaginea fizică circulată pe suport fizic.

Odată cu oficializarea cyber-space-ului, lucrurile se complică, e vorba de un alt tip de suport care trebuie – deja legislația s-a mișcat, dar mai e încă de făcut – legiferat, normat etc. Corespondența prin e-mail, de pildă, are ce statut când e vorba de chestiuni academice? Poate fi folosită ca “probă” într-un eventual litigiu? Aparține poșta electronică spațiului public? Poți “publica” corespondența virtuală fără acordul emițătorului/destinatarului? Dreptul internetului e încă un domeniu aflat la începuturi (v. și Dan Cimpoeru, Dreptul internetului, C.H.Beck, 2012). La fel, delimitarea Public-privat e încă un mare teritoriu de normat. Uneori, e imosibil. Delimitarea a fost făcută, după Pierre Chambart, cu două criterii: cel material (spațiul), cel instituțional (spațiul e public doar dacă problemele discutate țin de o instituție). Liberalismul a întâmpinat mereu dificultăți în a impune “liberalismul regulii” numit astfel de Bernard Manin. Internetul pare regatul lipsei de reguli tocmai pentru că impresia este unei cyberlibertăți totale fapt care explică manifestările “omului resentimentar” ( vezi Max Scheler),  pe de o parte, dar și hibridizarea public/privat pe de altă parte. Un factor “agravant” îl constituie limbajul noilor media. Ipoteza unui cercetător român este că e deja vizibilă trecerea de la “alfabetul scris la cel vizual” (Horea Bădău).

Toate cele de mai sus se reflectă și în modificare de esență privind modul în care ne reprezentăm treburile publice (res-publicae). Etica comportamentului instituțional, dar și al comportamentului propriu în relație cu instituția, stabilite de Cartă, Cod de etică, legi, se vede confruntată cu “ușurința” eliberatoare a manifestării în cyper-space uitând ce ne structurează moral ca ființe sau, dimpotrivă, exacerbând propria noastră “morală”, castratoare în raport cu ceilalți.

Au existat cazuri concrete care au ajuns în fața Comisiei de etică pentru reacțiile din mediul online? Totodată, au existat sancțiuni aplicate pentru încălcarea Codului de etică în cadrul rețelelor de socializare?

Cât timp am condus Comisia de etică a UB (2012-2016), au fost puține astfel de cazuri.

Unul a avut în vedere comportamentul în public (la altă universitate decât cea unde era titular) a unui cadru didactic care a agresat verbal un student. Incidentul a fost filmat de prietenul celui agresat și postat pe Youtube. Analiza Comisiei a avut de surmontat două dificultăți: facultatea unde era titular a spus că incidentul nu a avut loc în incinta sa și, deci, nu poate face propria analiză (ca și cum poți face orice, dar nu în propria facultate!?); filmarea în incinta unei instituții de învățământ este ilegală în absența acordul acelei instituții. Am cerut, totuși, explicații profesorului, după care i-am remis punctul nostru de vedere care incrimina comportamentul, fapt adus la cunoștința celor două facultăți/universități.

Alte sesizări au privit schimbul de replici pe Facebook între cadre didactice din același Departament, după ieșirea acuzatoare în online a unui coleg față de alții. Cu care ocazie, am avut de evaluat un între proces intern privind deteriorarea unor relații colegiale, cu consecințe asupra ajungerii în funcții administrative a unor colegi. Zeci și zeci de e-mailuri! Ce era de dezavuat aici era ieșirea în online, în absența parcurgerii pașilor necesari de atacare a problemei în structurile interne al facultății/universității.

În mod concret, în situația în care profesorul sau studentul postează fotografii indecente care pot pune într-o lumină nefavorabilă Universitatea din București, cum vedeți dumneavoastră gestionarea unei astfel de situații?

Legislația Educației, dar și Carta, Codul de etică incriminează devierea de la comportamentul normal și normele morale admise, în general. Situația invocată e un flagrant limpede privind încălcarea acestora. În general, Comisiile de etică universitare iau cunoștință de situații neconforme (de la plagiat la postări “indecente”) în două feluri: prin sesizări primite sau prin autosesizare când situațiile respective au devenite publice. În al doilea caz, Comisiile nu resimt ca fiind datoria lor, nu au timp (membrii lor sunt cadre didactice cu norme și responsabilități clare, cu activitate de cercetare) să scaneze rețelele sociale sau platformele online, blogurile etc. Numai când situația s-a inflamat, e posibil să intervină.

Recent, în spațiul public a fost relatat un posibil incident” petrecut în afara orelor de curs, fiind prezentată o parte din relatarea descrisă pe blog-ul personal de profesorul implicat. În acest moment se află în desfășurare o anchetă în cadrul facultății, solicitată de însăși profesorul în cauză. Pentru a proteja dreptul la imagine și prezumția de nevinovăție, vă propun să nu vă referiți la acuzațiile care au fost aduse în mass media.

Vă ridic, în schimb, două probleme pe care le-am sesizat în mesajele postate de profesorul în cauză pe paginile de facebook.

  1. a) Profesorul recunoaște că a primit print-screen-uri despre “mizeriile” scrise pe grupul studenților. Grupul este destinat exclusiv studenților, fiind un grup închis. În ce măsură deținerea unor conversații cu caracter privat reprezintă o abatere de la etică și deontologie?
  2. b) Profesorul i-a etichetat drept “scatofagi” pe cei care dumnealui consideră că l-au calomniat. Considerați în regulă o astfel de exprimare?

Cazul e deja public așa că precauțiile dumneavoastră sunt formale. Primirea/deținerea de print-screen-uri nu poate fi incriminată. În cutia poștală fizică primești și ce soliciți, și ce nu. Dar reacția la conținutul lor, dacă a fost făcută cu termeni ca acela citat, în online, ridică într-adevăr o problemă etică.

E vorba de limbaj ofensator. Interzis de regulamentele în vigoare.

La finalul acestui interviu, în cazul în care consideraţi oportun, vă rog să prezentați care sunt aspectele pe care trebuie să le reținem (studenți, profesori, mass media) în legătură cu modul în care a fost prezentat “incidentul” în mass media și în mediul online.

În general, postarea în online presupune și o responsabilitate. Una e privitoare la discriminare sau ofensare în public. Nici media nu fac, adesea, delimitările de rigoare. Nu trebuie să uiți cine ești (membru al unei comunități didactice-științifice, care are o misiune publică), dar și ce ești (o persoană care are dreptul la exprimare liberă, cu responsabilitatea afirmațiilor inclusă, care nu trebuie să afecteze dreptul la imagine al persoanei și al instituției). Laxitatea, farmecul, “bula” proprie ale online-ului estompează periculos granițe care ar trebui să fie apărate pentru a afirma un vector moral, o cultură a eticii, a integrității. Școala nu ne învață nimic despre astea iar sfera publică românească, dar nu numai, pare să le evacueze progresiv. De aceea rezistența în fața derogărilor, și stimularea anticorpilor academici ai eticii și integrității ar trebui susținute foarte clar. Atât de către profesori cât și de către studenți.

Pun pe picioare acum CARFIA – Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică în cadrul Universității din București. Cred că e primul de acest gen în lumea academică de la noi. Deocamdată mă preocup de cele necesare existenței sale (fizice și strategice).

După ce am înscris UB ca membru al Institut International de Recherche et d’Action sur la Fraude et Plagiat Académique (Geneva) dar și într-un complex și ambițios proiect dintr-o competiție europeană lansată de Consiliul Europei, dedicat eticii în cercetare, voi începe “munca de jos”, cea esențială în mediul nostru academic.

Marian Popescu  este profesor al Universității din București, fost președinte al Comisiei de Etică a UB (2012-2016), laureat al Premiului GDS 2015 (pentru poziția lui publică, și a Comisiei de etică a UB privind plagiatul), coordonator al CARFIA (Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică, e-mail: [email protected]). Autor al șapte volume despre teatru și artele spectacolului, expert invitat al Comisiei Europene (EACEA) în domeniile performing arts, politici culturale, traduceri și cooperare culturală. Domeniile de cercetare: Vorbirea în public, Vocea, sub-cultura Plagiatului.

www.marian.popescu.arts.ro

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu