De ce devin răi băieţii buni?

1989. Un tânăr absolvent de drept, pe numele lui Viktor Orban, ţine un discurs fulminant cu ocazia reînhumării lui Imre Nagy şi a victimelor din 1956, cerând retragerea sovieticilor din Ungaria şi criticând dur conducerea comunistă de la Budapeste. Cuvântarea este considerată unul dintre momentele semnificative în evoluţia care a dus la abolirea regimului comunist din ţara vecină.

Anii 1980. Fraţii Lech şi Jaroslaw Kaczyński sunt printre membrii Sindicatului Liber Solidaritatea care acţionează cel mai hotărât pentru schimbarea regimului comunist. În perioada 1990-1991, Jaroslaw îndeplineşte chiar funcţia de şef al administraţiei prezidenţiale pe lângă Lech Walesa.

2002. Recep Tayyip Erdogan, fost primar al Istanbulului, închis timp de 4 luni în 1999 pentru simpla recitare a unor versuri controversate conduce nou înfiinţatul Partid Justiţie şi Dezvoltare (AKP) la o importantă victorie în alegerile parlamentare. Bursa creşte cu 7% în ziua următoare alegerilor, Occidentul salută victoria AKP, iar doi ani mai târziu UE începe negocierile de aderare cu o Turcie ce promitea reforme care să facă uitat autoritarismul ultimelor decenii.

Ne aflăm acum în ultimele zile ale anului 2017. Au trecut ani mulţi de la evenimentele care făceau ca numele Orban, Kaczyński, Erdogan să fie rostite cu speranţă de progresiştii din propriile ţări şi în cancelariile occidentale. Astăzi, toţi cei trei campioni ai libertăţii sunt arhanghelii democraţiilor iliberale, în fapt regimuri autoritare cu o legitimitate formală asigurată de majorităţi manipulate, revanşarde, insensibile la interesele minorităţilor.  Cumva, băieţii buni au ajuns răi.

Cum? De ce?

Cred că se vor scrie cărţi multe pe această temă, de către politologi, istorici, psihologi, biografi etc. şi totuşi răspunsuri finale nu vor fi găsite. Cu atât mai puţin nu îmi propun eu să dau aceste răspunsuri, aici, în cele câteva rânduri ale unui editorial.

Şi totuşi, consider că aceste două întrebări sunt absolut esenţiale.

Să fi înnebunit oamenii aceştia trei între timp, orbiţi de mirajul puterii? Posibil, dar chiar să îi fi urmat atâta lume în nebunia lor?

Să fi fost de la început nişte lupi în piele de oaie? Posibil, dar cum nu au găsit naţiunile lor înţelepciunea de a vedea la timpul potrivit sub aparenţele înşelătoare?

Este plauzibil ca vreo câţiva indivizi să o ia razna sau, încă de la bun început, să nu fi fost ceea ce s-a crezut că sunt, în schimb nu este plauzibil ca milioane întregi de oameni, din trei ţări diferite, să îi urmeze aproape necondiţionat într-o asemenea deraiere de la principiile de bază ale libertăţii, libertate din care tocmai gustaseră.

Să nu ne hazardăm cu elitisme gratuite şi să rezolvăm simplist problema aruncând vina pe prostia şi incultura politică a gloatelor: toţi cei trei indivizi sunt susţinuţi şi de oameni foarte învăţaţi, foarte inteligenţi şi, oricum, dincolo de asta, trebuie notat că masele nu reacţionează niciodată fals la schimbările din mediul lor înconjurător. Ele se pot înşela în deciziile pe care le iau, dar nu se înşeală niciodată în nemulţumirile şi frustrările lor.

Deci, ce s-o fi întâmplat în această parte a Europei încât atât de mulţi oameni să creadă că libertatea nu mai are acelaşi preţ? Ce factori obiectivi şi subiectivi au făcut ca, pe lângă victoria laturii întunecate în cei trei lideri, şi cea mai mare parte a popoarelor lor să îi urmeze?

Cred că de-abia din acest punct pot începe cu adevărat discuţiile profunde despre democraţiile iliberale. Altfel, transformăm complicata ştiinţă politică în scenarii hollywoodiene cu băieţi buni şi băieţi răi.