Italia în zodia populismului. Către o contestare a establishment-ului democratic european?

Deloc surprinzătoare pentru mulți observatori, rezultatele alegerilor din Italia confirmă tendințele și evoluțiile politice la nivelul Uniunii Europene. Ceea ce părea de neconceput în urmă cu câțiva ani, la momentul actual a devenit realitate: criza de încredere și legitimitate a Uniunii, cuplată cu alți factori de natură geopolitică, au favorizat ascensiunea populismului de stânga și de dreapta. Așadar, iată procentele obținute de jucătorii politici din Italia:[1]

La nivel de coaliții, scorurile sunt următoarele:

Și din acest punct de vedere succesul Mișcării 5 Stele este vizibil. Harta electorală divizează iarăși Italia între nordul dominat de forțele de dreapta și sudul controlat de Mișcarea 5 Stele. Prin urmare, partidul lui Luigi Di Maio ar apărea ca un factor de echilibru între cele două tabere, având elemente doctrinare mixte. Partidele de stânga au obținut majoritatea în câteva regiuni din nord.

Ceea ce se întâmplă în Italia poate fi explicat prin raportare la contextul european din prezent, la ultimele evenimente și tendințe din cadrul Uniunii. Lipsa de orientare și de promptitudine din partea instituțiilor centrale europene se reflectă plenar și în transformările de pe scena politică italiană. Câteva aspecte pot fi puse în evidență, luând în considerare faptul că prezența la vot a fost cea mai scăzută din istoria recentă a țării.

1. Spectrul partidelor tradiționale s-a redus considerabil și a făcut loc partidelor populiste. La nivel exclusiv de formațiuni politice, Movimento 5 Stelle a obținut cel mai bun procentaj dintre toți participanții în cursa electorală, iar programul său prin care a propus lupta împotriva corupției și implementarea unor forme de democrație directă (e-democrație) a atras mulți aderenți. Lega Nord, condus de Matteo Salvini, partid de orientare extremistă-dreapta, având în agendă soluții radicale la problemele curente, obține acum un scor ridicat împreună cu oportunitatea de a formula pretenții în negocierile pentru formarea guvernului. Silvio Berlusconi, liderul Forza Italia, de centru-dreapta, a sperat într-o revenire în forță, dar a obținut mai puțin decât preconiza, iar unii analiști consideră că este, de fapt, unul dintre perdanții-cheie ai confruntării electorale. Pe scurt, sistemul de partide italian este puternic dominat de un mare număr de grupări populiste de dreapta, cele de stânga având o pondere mult mai mică. Acesta este efectul de domino ce caracterizează aproape întreaga Uniune Europeană – curentul de opinie antisistem cucerind spațiul public din țările dezvoltate. Nici Italia nu face excepție de la tendința de a combate viziunile formulate de oficialii Comisiei și Parlamentului European. Disfuncționalitățile și neînțelegerile din nucleul franco-german, mai ales reticența ultimilor la propunerile reformiste ale lui Emmanuel Macron, au facilitat acest reflux al populismului de dreapta.

Partidul Democrat al lui Matteo Renzi, principalul exponent al „aripii tradiționale” de stânga din sfera politică italiană, a obținut un rezultat modest, ca urmare a incapacității liderului său de a gestiona criza de sistem, culminând cu dizolvarea Parlamentului în decembrie 2017 și, mai nou, cu demisia liderului din fruntea formațiunii, imediat după alegerile curente. Prăbușirea stângii este cealaltă dimensiune majoră a reconfigurării raporturilor de influență socială dintre partide, electoratul italian preferând de această dată un set de măsuri cu caracter de extremă-dreapta, incluzând prevalența criteriilor naționalismului în fața solidarității sociale promovată de stânga conservatoare ce nu ține cont de originea etnică. Categoric, distribuțiile clasice ale bazinelor electorale s-au schimbat radical: corpul de alegători este mult mai volatil decât în trecut, opțiunile pentru un partid sau altul se modifică foarte ușor, iar de aceste tendințe au profitat adepții populismului anti-UE și antisistem. Confruntată cu provocări din partea contextului internațional (valurile de refugiați din Siria și Africa de Nord) și adoptând măsuri cu care o mare parte din cetățeni nu au fost de acord, stânga tradițional-conservatoare cunoaște de această dată un recul foarte puternic. Pe de altă parte, intrarea în opoziție gestionată inteligent ar putea reda o parte din credibilitate Partidului Democrat.

2. Ascensiunea unor partide regionale și simultan de extremă-dreapta lansează o adevărată competiție cu direcțiile politice ale Uniunii Europene. Cazul Cataluniei a demonstrat fără echivoc opoziția instituțiilor europene față de fragmentarea statală și etnică; deși UE încurajează multiculturalismul și toleranța etnică, acestea nu sunt altceva decât contraponderi la tendințele secesioniste existente în țări precum Spania sau Belgia (valoni vs. flamanzi). Situația Italiei, chiar dacă nu este la scara celei din Spania, este asemănătoare. Un partid regional precum Lega Nord, care susține individualismul etnic și dezvoltarea diferențiată a țării în funcție de capacitățile fiecărei zone, este exact lucrul de care oficialii europeni nu au nevoie în momentul de față. Adâncirea secesionismului, a excluziunii etnice și sociale, diferențierea dintre categoriile socio-profesionale sunt direcții de evoluție nedorite nici de președintele Comisiei Europene, nici de președintele Parlamentului European. Pe de altă parte, nici reprezentanții stângii nu au reușit să rezolve aceste probleme la timp în Italia, astfel încât alegerile să le ofere încă o șansă. Regionalizarea economică, etnocentrismul și repatrierea refugiaților cu orice costuri sunt promisiuni tentante pentru mulți italieni în rândul cărora valorile europene nu au avut ecoul scontat. După ce extrema dreaptă a intrat la guvernare în Austria, în 2017, este rândul Italiei să experimenteze un stil de a face politică diferit de cel aplicat până în prezent. Consecințele însă sunt imprevizibile, având în vedere profilul economic și socio-demografic al țării: decalajul semnificativ dintre nordul dezvoltat și stagnarea din sud, prezența masivă a imigranților ce creează tensiuni și atitudini xenofobe din partea multor italieni, supraaglomerarea unor zone în defavoarea italienilor sunt aspecte ușor de speculat pe termen scurt de către populiștii de extremă dreapta, dar pe termen lung se impune găsirea unor soluții echitabile pentru toți cei implicați în joc.
3. Negocierile pentru formarea noului guvern vor fi dure și de durată. Ieșirea stângii din cursa pentru putere rezolvă o controversă, dar creează altele. Creditat de mass-media și de o bună parte a opiniei publice ca având prima șansă în a conduce guvernul, Silvio Berlusconi (Forza Italia) este depășit în procente de Matteo Salvini cu a sa Lega Nord și programul extremist. Prima zi după alegeri îl găsește pe Berlusconi în silenzio stampa, iar Salvini uzează la maximum de retorica naționalistă pentru a-și satisface electoratul. În aceste împrejurări, șansele ca Italia să aibă un premier de extremă dreapta cresc considerabil, iar reprezentanții Uniunii Europene nu au formulat deocamdată nici o poziție. De altfel, lipsa de reacție a Bruxelles-ului îl avantajează pe Salvini în negocieri, având de partea sa un număr mare de susținători chiar și pe cale indirectă. Migrația masivă a votanților de la stânga la dreapta va aduce o reașezare a raporturilor de forțe dintre actorii politici italieni. Pe fondul incertitudinilor din interiorul Parlamentului European, unde – cu excepția Partidului Popular – grupările politice nu conturează poziții clare cu privire la direcțiile ideologice care ar trebui urmate, populiștii italieni au capturat acea parte din electorat nemulțumită de modul în care sunt gestionate problemele legate de imigrație, șomaj în rândul tinerilor, revenirea prea lentă din criza economică, funcționarea defectuoasă a sistemului politic.

În orice caz, Partidul Democrat al lui Renzi nu mai poate emite pretenții la guvernare, iar intrarea sa în opoziție ar putea avea două variante de parcurs: fie o reformă internă inclusiv a doctrinei și statutului său pentru a mai putea rezista pe scena politică și a concura la viitorul scrutin, fie continuă în aceeași manieră conservator-tradiționalistă și își „asigură” ieșirea din zona de influență politică asupra societății. Alte formațiuni, de exemplu Potere al Popolo, nu au reușit să treacă nici măcar de pragul psihologic de 2%, confirmând prăbușirea doctrinelor social-democrate și socialiste.

Concluzii

Indiferent de rezultatul negocierilor, populismul de extremă-dreaptă va juca un rol decisiv în conducerea țării și va influența poziția Italiei în organismele Uniunii Europene. Dacă, la nivelul anilor 1990-2000, Italia era una dintre țările care susțineau fără rezerve extinderea europeană, iată că acum se plasează în grupul țărilor eurosceptice și radicale. Virajul italian nu se datorează numai factorilor interni, ci în egală măsură unor evenimente de forță, a căror amploare nu a fost corect anticipată, cum este migrația masivă din zonele afectate de conflicte militare (Siria). În al doilea rând, clivajele sociale și economice persistente, la care politicile europene nu au găsit o rezolvare eficientă, au favorizat creșterea în credibilitate și aderenți a populiștilor. De altfel, sistemul de partide italian este dominat, după alegerile din 4 martie 2018, de populiștii de stânga și cei de dreapta care își dispută zonele de putere și influență, iar partidele clasice au fost împinse de votanți în zona inferioară a clasamentului.

Într-un interviu acordat cotidianului La Repubblica, istoricul Donald Sassoon îl cita pe Antonio Gramsci pentru a descrie criza Europei contemporane: „Este dificil de spus, nu sunt rețete, trebuie să se facă o analiză serioasă a situației, suntem în ipostaza pe care Antonio Gramsci o descria astfel în anii 1930: când lumea veche dispare și nu se întrevede cea nouă, apar simptome patologice, iar noi suntem în mijlocul acestor simptome ce în Europa se numesc xenofobie, antieuropenism, naționalism, vânarea imigrantului considerat vinovat de toate relele. Mișcările de dreapta avansează pe acest teren, au succes pentru că furnizează răspunsuri ușoare fără a oferi soluții, rezolvarea constă în a da vina pe alții”.

După alegerile europarlamentare din 2019, este posibil să vedem o creștere a puterii decizionale a populiștilor inclusiv în Parlamentul European, iar Italia va fi una din țările care vor contribui la această rocadă politică. Rămâne însă de văzut în ce măsură vor fi capabili lideri ca Matteo Salvini (extremă dreapta) și Silvio Berlusconi (centru dreapta) să fructifice avantajele obținute pe termen scurt. Practic, viitorul lor în jocurile de interese și în captarea atenției societății depinde în cea mai mare parte de calitățile lor personale, de imaginea publică a acestora și în mai mică măsură de instituțiile pe care le vor conduce. După cum au confirmat studiile, populismul ca orientare antisistem se bazează prioritar pe strategiile de marketing politic și pe idealizarea „poporului” ca unic decident, iar rolul mesianic al liderilor este de mobilizare către o „revoluție” continuă.

Atitudinile și comportamentele antisistem sunt, prin urmare, componentele definitorii ale sferei politice italiene. Contestarea establishment-ului este trendul dominant iar anumite categorii sociale, excluse permanent din programele de guvernare ale partidelor tradiționale, se „revoltă” acum alegând să meargă pe mâna celor care pun la îndoială nu numai valorile și principiile democrației, dar de asemenea însuși sistemul politic din această țară. Inevitabil, Italia se înscrie în rândul țărilor care doresc o schimbare de paradigmă din partea Uniunii Europene în abordarea agendei publice. În lipsa unui mecanism eficient de auto-protejare, modelul democratic comunitar se vede pus în situația de a concura cu alternative care îi pun sub semnul întrebării eficiența și oportunitatea de a continua pe același drum. Rezultatul alegerilor din Italia va influența componența legislativului european și, implicit, orientările politice la nivel comunitar către o mai mare suveranitate a țărilor membre în abordarea unor probleme ce vizează întreaga populație.

[1] http://www.corriere.it/elezioni-2018/risultati-politiche/camera.shtml; http://www.corriere.it/elezioni-2018/risultati-politiche/senato.shtml accesat 6 martie 2018.