Vladimir Putin: Realpolitik și Demokratura într-o lume multipolară

Alegerile prezidențiale din Rusia nu se încheie cu un moment de așteptare a rezultatelor de la urne, ci mai degrabă cu o ocazie de a reflecta pe marginea regimului politic instaurat de Vladimir Putin, cel care a readus această țară în atenția actorilor politici de prim rang.

Rusia lui Putin surprinde opinia publică europeană. Nu numai prin anexarea Crimeii (2014) și tensiunile create în relațiile cu Marea Britanie și cu Uniunea Europeană. De fapt acestea sunt doar exemple ale modului în care Vladimir Putin joacă pe „marea tablă de șah”, așa cum ingenios caracteriza Zbigniew Brzezinski politica mondială. Dincolo de toate acestea, liderul Vladimir Putin își impune propria voință, prin strategia de realpolitik și prin mixul ideologic de tip demokratura în ceea ce privește rolul geopolitic pe care îl joacă cel mai mare stat din lume ca suprafață. Ambițiile Rusiei de a avea un cuvânt de spus în politica europeană nu au mai fost atât de prezente de la „acordul procentajelor” dintre Churchill și Stalin.

Rusia a jucat, începând cu dinastia Romanovilor (1613-1918) un rol definitoriu în politica mondială. Unul din factorii care i-au permis acest privilegiu este ideologia politică unică. Fie că vorbim de perioada țaristă, de anii comunismului sau de perioada post-1989, statul rus și-a întemeiat acțiunile pe baza unei ideologii foarte bine articulate și coerente. Președinția lui Boris Elțîn între anii 1991-1999 nu a constituit, așa cum s-ar putea crede, un moment de stagnare în istoria Rusiei; analizând trăsăturile regimului instaurat de Vladimir Putin în prezent, constatăm că mandatele lui Elțîn nu au fost altceva decât un interval în care s-a creat noua ideologie care a readus această țară la statutul de mare putere. Anii mandatelor lui Elțîn au însemnat o perioadă de refacere a Rusiei, de clarificare a direcțiilor sale de acțiune geopolitică după destrămarea URSS.

Regimul Putin, demokratura, poate fi considerat rezultatul eforturilor societății rusești de reconectare la tendințele actuale de globalizare și refacere a ierarhiei celor mai influente state. Desigur, sub auspiciile autoritarismului. Termenul de mai sus, introdus de jurnalistul uruguayan Eduardo Galeano,  denumește o combinație ideologică în care anumite principii ale democrației sunt scoase din context și aplicate pentru instaurarea unui regim autoritar în care puterea este în mâinile unei singure persoane. În același timp, politicianul Vladimir Putin nu este, cum susțin multe voci, un „produs” al unor grupuri oligarhice, el este rezultatul opțiunii celei mai mari părți a electoratului. Iar faptul că majoritatea votanților lui Putin provin din mediul rural și marile centre urbane se plasează în opoziție față de acesta, este un indicator al existenței unei opoziții, chiar formale, la adresa regimului.

Percepția europeană asupra lui Vladimir Putin este adeseori deformată. Este o perspectivă mult prea simplificatoare și reducționistă. Vladimir Putin este caracterizat, în cea mai mare măsură, doar prin raportare antagonică la profilul unei democrații ideale, utopice pe care nici o țară nu a atins-o până acum. „Țarul” Putin, care se luptă cu „oligarhii” care își însușesc abuziv resursele poporului, apoi imaginea unui fost spion al KGB care cunoaște dedesubturile din politica autohtonă și chiar din alte țări sunt doar frânturi din schița unui actant care se ghidează după un cod ideologic complex, dificil de descifrat prin prisma gândirii occidentale. În fapt, concepția eronată „Vestul și restul” împiedică o atitudine obiectivă față de Rusia, o țară care nu doar că dispune de resurse intelectuale importante, dar le utilizează cu succes în sfera puterii.

Într-o conferință susținută recent la Universitatea din București, profesorul dr. Aurel Braun (reputat cercetător al spațiului ex-sovietic și al politicii ruse) a reiterat teza că Vladimir Putin se sprijină, în acțiunile sale, pe o „politică a realismului magic” ce îi oferă oportunitatea de a specula calculele greșite ale adversarilor și, cel mai important, de a impune pe plan global modul său de gândire. Putin reușește să creeze o simbolistică proprie, pe care apoi o „vinde” electoratului sub forma unui naționalism autocratic menit să aducă voturi și, pe de altă parte, să manevreze un uriaș aparat de dezinformare și manipulare în spațiul virtual, mai ales pe rețelele de socializare.

Unul dintre cele mai sugestive portrete ale liderului de la Kremlin este creionat de Aleksandr Dughin, care de altfel este și ideologul său: „Putin este conducătorul ideal pentru perioada actuală. El este o figură tragică. Este metodic și constant, puțin câte puțin, înlăturând toată această moștenire dureroasă. El se aseamănă cu un alchimist care transformă negrul în alb. Obține o culoare gri în cel mai bun caz, dar este abia la început. Cred în Putin și îl susțin în totalitate”.[1] La rândul său, Boris Berezovski rezumă însă dintr-o poziție critică politica președintelui rus: „Domnul Putin este un produs al sistemului de securitate țarist-sovietic, un tradiționalist ce consideră că singura modalitate de a susține ordinea internă și de a proteja statul este autoritarismul. Prin urmare, reformele sale politice, legislative și militare au scopul de a împiedica progresul”.[2] Pe de altă parte, noțiunea de progres are cu totul alt sens în Rusia decât în statele cu care aceasta este în competiție. Progresul rus este paradoxal, el înseamnă stabilitatea și conservarea unor valori asociate în mod obișnuit conservatorismului.

Concret, ideologia lui Putin, cea care îi asigură un excedent de capital politic în jocurile de culise interne și în relațiile internaționale, este întemeiată pe panslavism, eurasiatism și mistica teosofică rusească.

Antagonismul dintre Uniunea Europeană și Rusia, alături de tensionarea relațiilor cu Marea Britanie, par să îi aducă avantaje imediate tocmai lui Vladimir Putin, datorită consecvenței acestuia în direcțiile politice și eficienței cu care mesajele pro-ruse sunt infiltrate în spațiul public. Mulți văd în Putin un lider carismatic; alții îl consideră un dictator care își elimină fizic adversarii, fără ezitare. Cazul controversat al jurnalistei Ana Politkovskaia (asasinată în fața locuinței sale, în 2006), apoi cel al ofițerului de servicii secrete Aleksandr Litvinenko (refugiat în Marea Britanie cu azil politic și decedat în urma iradierii cu poloniu), iar acum cel al spionului rus decedat la Londra din cauze suspecte au creat imaginea unei Rusii care, prin liderul său absolut, încalcă uzanțele în politica dintre națiuni și mai ales drepturile omului atât de intens afirmate în ultimii ani.

Reconfirmarea lui Putin ca președinte al Rusiei este doar o chestiune de procentaj. Strategiile sale necesită un timp îndelungat pentru implementare, iar tradiția politică rusă a consacrat regimul nedemocratic ca primă opțiune. Definit ca un mix de manipulare, propagandă în masă și rigoare ideologică la vârful sistemului, stilul de leadership al lui Putin are succes datorită capacității Rusiei de a se afirma ca individualitate etno-culturală, într-un peisaj global dominat de uniformizare.

În concluzie, recurgem la observațiile aceluiași Aleksandr Dughin, referitoare la originea puterii lui Putin în sprijinul popular: „Poporul rus a așteptat întotdeauna o poziție strictă din partea lui Putin, dorind un stat mai puternic, o orientare patriotică și urmărirea unei identități naționale. Conform Centrului Rus de Cercetare a Opiniei Publice, 71% dintre ruși consideră că țara lor aparține unei civilizații ortodoxe, eurasiatice distincte și, prin urmare, dezvoltarea într-o direcție pro-vestică nu este oportună”.[3]

Obținând un nou mandat, Putin nu mai este în competiție decât cu el însuși. El va avea posibilitatea să aleagă modalitățile de implicare în problemele globale curente (conflictul din Siria și relațiile încordate cu Uniunea Europeană). Putin își conservă capitalul de imagine în interiorul țării datorită punerii inteligente în scenă a marilor laitmotive ale civilizației rusești, la care aderă cetățenii săi: autocrația, ortodoxismul, expansionismul teritorial și reticența față de valorile democrației liberale. Iar pe scena relațiilor internaționale, ultimul mandat al lui Putin confirmă trecerea de la strategia de expectativă la acțiunea directă și realpolitik, oferind satisfacție și orgoliu electoratului său naționalist.

[1] Aleksandr Dughin, Putin vs. Putin. Vladimir Putin viewed from the Right, Arktos, 2014, p. 6.

[2] Boris Berezovski, The Problem with Putin, The Financial Times, 28.05.2002.

[3] Aleksandr Dughin, op.cit., p. 59.