De ce este obligată România să sprijine Republica Moldova şi să accepte o eventuală Unire?

Odată cu serbarea Centenarului, discuţiile despre o eventuală Unire a Republicii Moldova cu România au început să fie purtate cu glas tare, pe faţă, pe ambele maluri ale Prutului.

Este un lucru bun, ideile trebuie dezbătute, măsurate, cântărite, oricare ar fi ele. Discuţiile trebuie să fie libere, fără teamă de represalii, indiferent de subiectul lor, indiferent dacă ne plac sau nu ne plac: unirea României cu Republica Moldova, federalizarea Republicii Moldova, autonomia Ţinutului Secuiesc etc.  Dreptul la liberă exprimare este sfânt!

Una dintre componentele discuţiei despre Unirea Republicii Moldova cu România ne priveşte pe noi, românii de la vest de Prut, românii din România.

În primul rând, ce atitudine trebuie să avem noi, ca cetăţeni, şi ce atitudine trebuie să aibă România, ca stat, faţă de o eventuală cerere de Unire din partea Republicii Moldova?

Un asemenea scenariu îmi pare destul de îndepărtat, doar o treime din cetăţenii Republicii Moldova susţin Unirea, asta în cele mai pozitive sondaje, doar 130 de comune şi oraşe moldoveneşti au semnat declaraţii simbolice de Unire, dintr-un total de 1600.  Totuşi, înţelepţi sunt aceia care iau din timp în calcul orice scenariu.

Deşi majoritatea cetăţenilor români sunt în principiu de acord cu acceptarea unei asemenea cereri, sunt suficienţi şi aceia care ridică obiecţii, unele mai întemeiate, altele mai puţin temeinice sau chiar greşite şi grosolane: Unirea ar fi costisitoare economic pentru România; contextul internaţional nu este prielnic; dificultăţile constituţionale ar fi de nedepăşit, România fiind stat naţional unitar, iar Republica Moldova ar aduce cu sine autonomii şi pretenţii de autonomie; Unirea ar aduce României noi minoritari, mulţi total potrivnici statului român, şi noi diferende cu Rusia; stereotipul enervant că „moldovenii sunt beţivi, iar moldovencele curve” ş.a.

Toate aceste idei şi preconcepţii trebuie discutate şi cântărite pe rând. Un stat serios, cu politicieni şi formatori de opinie serioşi, ar dezbate toate aceste aspecte.

Tot ei ar trebui să ia în calcul şi avantajele pragmatice: un teritoriu fertil, o forţă de muncă ieftină, o nouă piaţă pentru produsele româneşti, o nouă deschidere spre imensul spaţiu eurasiatic şi resursele sale ş.a.

Din nou, totul trebuie discutat, calculat, măsurat, pentru a şti exact la ce să ne aşteptăm dacă vreodată vom primi o astfel de cerere.

Calculul acesta este cu atât mai important cu cât, din punctul meu de vedere, indiferent de rezultatul lui, o eventuală cerere de Unire ar trebui acceptată şi este bine să ştim din timp la ce să ne aşteptăm.

De ce?

Pentru că atât statul român, cât şi cetăţenii lui, dar mai ales statul român, sunt datori faţă de cetăţenii de astăzi ai Republicii Moldova.

În 1940, România nu a fost capabilă să îşi apere proprii cetăţeni de dincolo de Prut, încălcând grav contractul social încheiat cu aceştia. Prin urmare, statul român este dator faţă descendenţii cetăţenilor pe care i-a abandonat atunci. Noi înşine suntem datori, ca descendenţi ai celor trăitori la 1940, care nu au fost în stare să îşi apere concetăţenii, să le fim alături urmaşilor celor oropsiţi atunci.

Iar această datorie nu trebuie să fie resimţită ca o simplă găselniţă morală, ci trebuie înţeleasă în tot pragmatismul ei. Ce încredere pot avea eu, ca cetăţean, într-un stat care îşi abandonează o parte a cetăţenilor nu doar o dată, ci în mod repetat? Ce încredere pot avea eu în concetăţenii mei că nu mă vor părăsi aşa cum au făcut-o deja în 1940 şi aşa cum ar putea-o face din nou acum? Ce încredere putem avea unii în alţii şi cu toţii în statul numit România, dacă nu suntem solidari unii cu alţii, indiferent de vicisitudinile istorice?

Tocmai pentru a consolida încrederea în noi şi în statul din care facem parte, suntem obligaţi să acceptăm o eventuală cerere de Unire venită de peste Prut.

Dar iată că situaţia nu este de aşa natură ca această cerere să vină, cel puţin aşa cum decurg lucrurile acum. Ce atitudine trebuie să avem în momentul de faţă în raport cu Republica Moldova şi cetăţenii ei?

Datoria de care vorbeam nu este cu ceva ştearsă, indiferent dacă vine sau nu o cerere de Unire. Sprijinul nostru trebuie să fie simţit de oamenii dintre Prut şi Nistru indiferent de calea pe care aleg ei să meargă: făgaşul Unirii, calea celui de-al doilea stat românesc, unit prin limbă şi cultură, dar separat politic, sau chiar şi drumul unui stat total distinct, chiar şi sub aspectul identităţii (căci da, trebuie să acceptăm şi asta: evoluţiile istorice diferite pot conduce în cele din urmă la identităţi diferite).

În niciun caz să nu aruncăm vreodată cu piatra către descendenţii celor părăsiţi de străbunicii noştri la 1940, indiferent ce decizie vor lua ei privind viitorul lor! Întrebaţi-vă mai înainte, cu toată sinceritatea, cât de tari aţi mai fi voi după ce prietenii voştri cei mai buni ar fi deportaţi sau asasinaţi, după ce pământurile v-ar fi confiscate şi date unor străini, după ce copiii voştri ar fi obligaţi să vorbească în altă limbă la şcoală, după ce vi s-ar spune zi de zi că românii vă sunt cei mai mari duşmani ş.a.m.d. şi abia apoi judecaţi-i pe oamenii care trăiesc între Prut şi Nistru pentru sărăcia şi confuzia lor de astăzi.