De ce nu acceptă Israelul soluţia „celor două state”?

De-abia când politica externă este preluată în gâlcevile domestice ale României, opinia publică românească deschide buimăcită ochii şi către ce se mai găseşte peste gard. Este normal ca, după atât post de politică internaţională, românul, trezit brusc de sfada dintre Dragnea şi Iohannis, să nu înţeleagă prea mare lucru din ce îi cântă televizorul şi media online.

Despre motivul pentru care Liviu Dragnea susţine cu atâta pasiune mutarea ambasadei României la Ierusalim s-a scris şi s-a vorbit mult. În plus, mi se pare că de la bun început era evident. Presat de tabăra care proclamă lupta anticorupţie în România, sprijinită fără echivoc şi fără limită de Bruxelles câtă vreme Partidul Popular va fi cea mai importantă forţă politică la nivel european, singura carte pe care o poate juca liderul PSD în exterior este aceea a apropierii de SUA preşedintelui Trump şi de Israel. După ce România s-a îmbarcat cel mai vânjos din Europa în achiziţia de echipament militar american, iată acum un al doilea pas prin care Dragnea vrea să intre în graţiile preşedintelui Trump şi al Casei Albe, întorcând spatele Bruxelles-ului, de la care nu are de aşteptat nimic în termeni de susţinere politică.

Lăsând deoparte motivaţiile facţiunilor din politica noastră internă, se pune problema oportunităţii reale a mutării ambasadei României la Ierusalim. Din nou s-a scris şi s-a vorbit mult pe această temă, uneori avizat, alteori mai puţin avizat. Pe scurt, o asemenea decizie este una cu siguranţă riscantă, care în final se poate dovedi, în funcţie de cursul evenimentelor de la nivel mondial, fie bună, fie rea.

Puţină lume înţelege însă de ce este atât de important un lucru aparent atât de nesemnificativ precum amplasarea unei ambasade. Pe scurt, mişcarea echivalează cu recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a statului Israel, care înseamnă deja o opţiune serioasă împotriva soluţiei „celor două state” de rezolvare a conflictului israelo-palestinian.

Dar ce este soluţia „celor două state”?

Încă din perioada interbelică, când regiunea geografică Palestina se afla sub mandat britanic, s-a vehiculat ideea a două state diferite, unul pentru locuitorii arabi ai regiunii, celălalt pentru evrei, majoritatea recent veniţi din Europa sub influenţa ideilor zioniste, de recăpătare a patriei lor istorice. Ca urmare a importanţei Ierusalimului pentru iudaici, musulmani şi creştini, oraşul ar fi urmat să aibă un statut separat, sub mandat internaţional. Pe atunci, ideea celor două state era acceptată de evrei şi respinsă de arabi.

Cum nu s-a ajuns la consens, după retragerea britanicilor, conflictele armate au izbucnit între evrei şi arabi, culminând în trei războaie în 1948, 1956 şi 1967, în urma cărora Israelul şi-a întins dominaţia nu doar asupra  teritoriilor pe care le solicitase iniţial, ci şi asupra multor altora, printre care Cisiordania şi Fâşia Gaza, locuite covârşitor de arabi palestinieni.

Numeroasele înfrângeri militare şi pierderile teritoriale serioase suferite de partea arabă, palestinieni şi alte state arabe susţinătoare a cauzei acestora, a făcut ca, începând cu anii 1970, ea să promoveze soluţia „celor două state”, Israelul şi Palestina, compusă din Cisiordania şi Fâşia Gaza, în graniţele lor dinainte de ocuparea lor militară de către statul israelian. Ierusalimul ar urma din nou să aibă un statut special, urmând a fi partiţionat între cele două tabere. Acestei propuneri s-au raliat treptat statele europene şi, în anii 2000, SUA. Chiar şi o mare parte a cetăţenilor israelieni s-a declarat de acord cu o asemenea soluţie.

Totuşi, toate tratativele de până acum în acest sens au eşuat, Israelul refuzând o soluţie care pare de bun simţ şi care ar elimina din lume unul dintre cele mai serioase conflicte.

Întrebarea care se pune este De ce?

Răspunsul este unul simplu şi nu ţine de xenofobie, de lăcomie sau de reavoinţă, ci de geografie. Pur şi simplu, o soluţie pe care diplomaţii o văd ca excelentă nu poate fi acceptată de militari, din cauza vulnerabilităţii strategice extreme pe care ar crea-o statului Israel.

Geografia întregului Levant – regiune care grosso modo cuprinde astăzi vestul Siriei, Libanul, Israelul şi teritoriile palestiniene – este determinată profund de mişcările tectonice. Ciocnirea a două mari plăci – placa africană şi arabică – a făcut ca de la nord la sud să apară o mare adâncire a scoarţei pământului. Ea este ocupată în Liban şi Siria de râul Asi (anticul Orontes), iar în sudul Levantului de Iordan, Marea Moartă şi mai apoi de Marea Roşie. În vestul acestei falii, se ridică brusc munţi înalţi, care coboară apoi pe pante mai line pănă în câmpiile litorale de pe ţărmul Mării Mediterane.

În sudul Levantului, acolo unde există disputa dintre evrei şi palestinieni, cei dintâi ocupă câmpia litorală, cu excepţia Fâşiei Gaza (Gaza Strip, pe hartă) şi pantele line din vest ale munţilor, în timp ce palestinienii din Cisiordania (West Bank, pe hartă) ocupă zonele înalte, mărginite la est de râul Iordan. Ca o paranteză, situaţia este o adevărată ironie a sorţii, pentru că în vremurile biblice evreii ocupau teritoriul de azi al Cisiordaniei, în vreme ce câmpia litorală era locuită de filistini, sosiţi din Marea Egee, probabil urmaşi ai micenienilor şi cărora li se şi datorează numele actual de Palestina.

Revenind însă la geografia sudului Levantului şi punându-vă în locul generalilor israelieni, cum v-aţi simţi să ştiţi că trebuie să convieţuiţi din nişte teritorii joase (pe care la nevoie trebuie să le apăraţi), cu un stat vecin ai cărui locuitori nutresc sentimente majoritar revanşarde şi care ocupă nişte poziţii strategice înalte, redutabile?

Să folosim o comparaţie destul de forţată, dar totuşi relevantă, pentru a ne imagina mai bine cum resimt strategii israelieni soluţionarea conflictului potrivit planului „celor două state”. Să presupunem că România ar avea opţiunea să se unească cu Republica Moldova, iar Armata a XIV-a a Rusiei din Transnistria ar fi de acord să părăsească teritoriul respectiv, dar cu condiţia să obţină baze militare permanente în Carpaţii Orientali şi un culoar de asemenea permanent, sigur, prin Ucraina, către Federaţia Rusă. Cum v-aţi poziţiona faţă de acest scenariu?

În aceste condiţii, cred că poate fi înţeleasă mai bine obstinaţia statului israelian privind respingerea soluţiei „celor două state” în frontierele dinainte de 1967 şi, implicit, de ce pune atât pe preţ pe mutarea ambasadelor unor state terţe la Ierusalim, oraş aflat chiar pe limita de demarcaţie dintre Cisiordania şi Israel.