Interviu/ Prof. univ. dr. Daniel Şandru, UPA Iaşi: „Când livrezi conținuturi mistificate despre Centenar, cum să atragi interesul tinerilor?”

Celebrarea Centenarului Marii Uniri în România nu este o simplă privire respectuoasă şi recunoscătoare către trecut, ci şi un motiv de reflecţie privind tinerele generaţii de români şi viitorul acestora. În ce măsură tinerii sunt ataşaţi serbării Centenarului? Cât de mult acţiunile organizate cu ocazia Centenarului se adresează tinerilor şi cât de eficiente sunt ele în definirea unui ideal de dezvoltare pentru România secolului al XXI-lea de care tinerii să se simtă apropiaţi?

Profesorul universitar Daniel Şandru, de la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității „Petre Andrei” din Iași, fost secretar de stat și șef al Departamentului CENTENAR din subordinea prim-ministrului și actual șef al Departamentului CENTENAR din cadrul Primăriei municipiului Iași a realizat o analiză privind efectele ideale asupra tinerilor pe care ar trebui să le aibă sărbătorirea Centenarului  şi rezultatele reale înregistrate până acum, într-un interviu oferit Europunkt.

Europunkt: D-le Daniel Şandru, în cadrul acestui interviu vă propunem să prezentaţi semnificaţiile complexe ale Centenarului pe înţelesul tinerilor. Pentru început, care sunt valorile care au definit şi definesc identitatea statului român? În ce măsură aceste valori sunt astăzi internalizate în rândul tinerilor?

Daniel Şandru: Consider că, înainte de toate, momentul aniversării Centenarului Marii Uniri trebuie să se constituie într-un prilej de reflecție pentru toate generațiile care au privilegiul de a fi contemporane cu această celebrare. O reflecție inclusiv cu privire la identitatea noastră, pe care o putem contura în măsura în care reușim să ne asumăm istoria, cu bunele și relele sale, precum în cazul fiecărei națiuni, adică într-un mod onest. Identitatea nu poate fi instituită prin „ucaz”, iar dacă avem azi un minister care se numește al Culturii și Identității Naționale nu înseamnă nici pe departe că această chestiune e rezolvată.

Sigur, în mod formal, oficial, valorile ce ne definesc identitatea țin de limba comună, de tradiții, țin de europenitatea noastră și de apartenența religioasă la creștinism. Dincolo, însă, de acestea, fiecare în parte avându-și importanța sa, problema identității este, într-adevăr, una de internalizare, ceea ce presupune capacitatea de a te recunoaște ca parte a comunității naționale. Or, această comunitate înseamnă, dincolo de anumite trăsături care-i configurează identitatea la modul general, o sumă de indivizi unici și irepetabili, ceea ce implică o serie întreagă de alte forme identitare. Mai exact, chestiunea identității poate fi înțeleasă raportându-ne și la faptul că, în afară de fi, pur și simplu, români (ceea ce este, oricum, un dat), avem și o identitate locală, una regională și, chiar, una supranațională, pentru că suntem europeni. Fiecare individ are, pe de altă parte, o identitate religioasă, una ideologică, una profesională. La modul fundamental, nu există, însă, trăsături pe care să le deținem în mod exclusiv doar noi, românii. Nu suntem nici „mai” geniali, nici mai slabi decât alții, iar „excepționalismul românesc”, fie acesta pozitiv ori negativ, rămâne doar un stereotip care predispune la mitologizare și anulează spiritul critic. Ca orice alt popor, ne raportăm la anumite momente fondatoare, așa cum este, în cazul nostru, cel al Unirii Principatelor, cel al Independenței și cel al Marii Uniri. În aceeași măsură, însă, din arhitectura istorică a identității noastre fac parte și momente mai puțin fastuoase – pe care de asemenea trebuie să le asumăm –, așa cum este, spre exemplu, realitatea că jumătate din suta aceasta de ani pe care o celebrăm în acest an, România a cunoscut diferite forme de dictatură. Nu putem avea, ca națiune, o identitate sănătoasă dacă nu asumăm și consecințele negative ale istoriei noastre.

Din păcate, și în prezent, tinerii sunt expuși în continuare unor „bombardamente” informaționale de natură triumfalistă, care sunt prezentate în spațiul public într-o manieră festivistă. Revine în forță, la nivel discursiv, imagologic și simbolic – iar asta nu se întâmplă, din nou, exclusiv în România! – naționalismul de factură tribală, pe care istoria noastră de ultim veac l-a cunoscut și în perioada interbelică, dar și în epoca național-comunismului ceaușist. Nu suntem imuni la acesta, din păcate, dar șansa e ca tinerii, foarte mulți dintre ei școliți în spațiul european și aflați în contact cu valorile lumii occidentale, să nu cadă în această capcană.

În ce măsură momentul Centenar reprezintă un reper pentru tânăra generaţie? Totodată, în ce măsură istoria României prezintă astăzi interes pentru tânăra generaţie?

Temerea mea este că Centenarul Marii Uniri este departe a fi un reper, în primul rând, pentru reprezentanții statului român, care nu au reușit să finalizeze nici până în prezent, la nivel guvernamental, (suntem la finele lunii aprilie 2018!), un program naţional dedicat acestei aniversări. Ce pretenții putem avea, în acest context, de la elevi sau studenți, dincolo de faptul că e foarte posibil ca, grație unor profesori interesați de subiect, să intre în contact cu informații de natură istorică privitoare la acest moment?!

În fapt, istoria României poate prezenta interes pentru tânăra generație în funcție de modul în care îi este prezentată. Dacă, la faptul că, în sensul său de disciplină, aceasta este predată doar la nivelul unei ore pe săptămână, se adaugă și o prezentare neatractivă, devine limpede că nu poate fi ceva interesant. Există, desigur, și variante alternative, dar acestea nu sunt suficiente, în măsura în care instituțiile abilitate ale statului, cele educaționale, nu sunt energic implicate în această direcție sau o fac într-un mod al naționalismului găunos și de paradă.

Întâmplarea face că am văzut, de curând, un film documentar „cu scop educational” dedicat Marii Uniri, care conținea toate prostiile specifice istoriografiei propria naționalismului de grotă. Astfel, momentul era prezentat ca însemnând „visul milenar al românilor”, lăsat moștenire de Burebista, în condițiile în care proiecția națională aparține abia modernității! În plus, de la momentul intrării României în război, pe 14/27 august 1916, se trecea direct la cele trei momente succesive ale unirilor din anul 1918 (Basarabia, Bucovina și Transilvania, în sens larg), fără a se spune nimic despre ocuparea Bucureștiului de către trupele inamice, despre tragicul refugiu de la Iași, dintre decembrie 1916 și noiembrie 1918, despre pacea rușinoasă de la București, din 7 mai 1918, efect direct al revoluției bolșevice și încheierii armistițiului dintre Rusia sovietică și Puterile Centrale.

Când livrezi astfel de conținuturi mistificate, dar redate pe un ton triumfalist, cum să te poți aștepta la a atrage interesul tinerilor?

Care sunt principalele cunoştinţe pe care fiecare tânăr ar trebui să le deţină în raport cu cei 100 de ani de existenţa ai statului român?

În primul rând, să înțeleagă faptul că această sută de ani nu a fost doar una a succeselor, ci și una a eșecurilor. Și asta pentru că, plecând de aici, putem înțelege cu toții de ce suntem așa cum suntem în prezent, încă defazați prin raportare la lumea occidentală și, ca atare, mai expuși la eroziunea rapidă a valorilor specifice unei societăți democratice. În plus, cunoașterea onestă a trecutului nostru ne-ar permite și posibilitatea de a proiecta în mod pragmatic, atât cât ne stă în putința, România viitorului.

Ar trebui să știe, pe de altă parte, despre rolul fundamental jucat de instituția monarhică în procesul de modernizare a societății românești (dar și despre faptul că, și în cazul acesteia, au existat lumini și umbre), despre realitatea că, și în urmă cu 100 de ani, ca și la 1859, au existat români de vază care nu au fost de acord cu unirea (fie că vorbim de Marea Unire, fie că vorbim de Principate), despre bărbații și femeile care au făcut posibil miracolul din 1918, deopotrivă membri ai elitei și oameni obișnuiți, despre regimurile autoritare ale lui Carol al II-lea, legionarilor și mareșalului Antonescu, toate având o pronunțată coloratură fascistă, despre consecințele nefaste și victimele acestora, despre crimele regimului comunist și despre ceea ce s-a întâmplat în 1989 și de atunci încoace. Sunt, toate acestea și multe altele, elemente ale istoriei recente care definesc ceea ce suntem azi ca societate. Iar ele trebuie așezate, desigur, în contextul istoric, național și internațional în care s-au petrecut, chiar dacă această situare nu eludează nici pe departe responsabilitatea statului român.

Aflaţi în perioada formării intelectuale şi profesionale, principala provocare pe care o pot întâmpina tinerii este să discerne între adevărul istoric şi dezinformare. Care sunt recomandările dumneavoastră pentru tineri pentru a discerne informaţia primită?

Cel mai sigur drum spre imunitatea la dezinformare ar fi, din punctul meu de vedere, accesarea directă a surselor primare. Folosesc pluralul tocmai pentru că o condiție esențială a cetățeniei democratice este accesul la surse alternative de informare, care să fie validate academic și credibile intelectual. Într-o lume în care există pretenția relativizării adevărului, inclusiv a adevărului istoric, rezistența la tentativele de dezinformare constituie, într-adevăr, o provocare uriașă. Depinde de fiecare în parte, deci și de nivelul de educație și de posibilitatea accesării surselor, să se informeze în mod corect și să nu ia drept „adevăr” ceea ce e livrat „la sigur”, chiar dacă minciuna este, de obicei, frumos ambalată.

În ce măsură programul de aniversare al Centenarului dispune de activităţi şi evenimente dedicate tinerilor?

Nu știu ca, la nivelul unui program național, care încă nu există, să fie incluse astfel de proiecte. Sper ca acest lucru să se întâmple, fie și în ultimul ceas. Pe de altă parte, în cadrul Programului Centenar al Primăriei Iași pentru perioada 2017-2020, pe care îl coordonez, au existat și sunt prevăzute și pe parcursul anului 2018 și al următorilor doi ani astfel de proiecte, de la seminarii de informare în școli, dar și în spații informale, trecând prin expoziții și concursuri și ajungând până la aplicații pentru telefoane mobile, cea pe care o avem în vedere în perioada imediat următoare referindu-se la „Traseul Memoriei”, prin care semnalizăm clădirile din orașul în care, între 1916 și 1918, au funcționat instituțiile fundamentale ale Statului Român sau au locuit personalitățile care au făcut posibilă Marea Unire. Speranța noastră este ca acestea să aibă succes în rândul tinerilor din Iași și al celor care vor vizita vechea capitală a Moldovei de acum încolo.

Cum se pot implica tinerii pentru modernizarea statului român?

Asumându-și calitatea de cetățeni activi, ascuțindu-și spiritul critic și încercând să treacă prin filtrul propriei minți orice formă de conținut ce are pretenția de „autoritate legitimă”.