Retragerea unilaterală a SUA din acordul nuclear cu Iranul de către preşedintele republican Donald Trump a stârnit mânie în Europa, cu precădere în Franţa şi Germania, semnatare şi ele ale înţelegerii cu Teheranul. Europenii sunt deranjaţi atât de faptul că sancţiunile pe care le va impune SUA conduc la periclitarea unor acorduri de zeci de miliarde de euro încheiate grăbit de companiile europene în Iran, după 2015, cât şi de abordarea unilaterală a SUA, care a lăsat puţin loc de manevră şi de negociere Parisului şi Berlinului, mult mai obişnuite cu logica consensualistă de la nivel european şi pe care predecesorul democrat al lui Trump, Barack Obama, şi-o însuşise.

Au dreptate europenii să fie supăraţi?

Întrucâtva, da. Este normal să fi deranjat de pierderea unor câştiguri materiale importante şi de desconsiderarea pe care o primeşti ca aliat.

Pe de altă parte, au fost europenii nişte aliaţi buni şi utili pentru SUA, care să îl oblige pe Donald Trump să se gândească de două ori înainte să îi pună în faţa faptului împlinit?

Din punct de vedere militar, Europa a lăsat cea mai mare parte a poverii reprezentate de apărarea comune pe seama SUA. În vreme ce Germania a cheltuit în 2017 37 miliarde EUR pentru apărare, doar 1,2% din PIB, cu mult sub ţinta de 2% la care s-a angajat, SUA a folosit în acest scop 610 miliarde USD, aproximativ 3,1% din PIB. Dacă Germania este reticentă să cheltuie pentru apărare, nu trebuie să uite că îşi permite să facă acest lucru pentru că securitatea ei militară este asigurată de 35000 trupe americane dislocate numai pe teritoriul ei naţional şi de un costisitor scut antirachetă american.

Din punct de vedere economic, Europa este deosebit de încântată să facă afaceri la umbrela oferită de pax americana. Ulterior încheierii acordului nuclear cu Iranul în 2015, companiile europene sunt cele care s-au înghesuit să bată palma cu partea iraniană, deşi în niciun caz nu au fost puterea militară europeană şi sancţiunile europene atuurile coercitive care să fi convins Teheranul că nu este bine să continue programul atomic. Iar acesta este doar un exemplu. Ar mai fi şi altele, precum dominaţia comercială şi industrială a Germaniei în statele membre est-europene, posibilă doar pentru că securitatea lor este garantată de SUA, dar nu este aici locul pentru a detalia.

Pe de altă parte, în relaţiile bilaterale SUA-UE, este oare excedentul comercial european, şi mai ales cel german, rezultatul unei competitivităţi mai mari a Europei sau al unui protecţionism mascat practicat de la Bruxelles? Să nu uităm revolta cultivatorilor californieni de măslini în faţa uleiul şi măslinelor din Spania de pe piaţa americană, subvenţionate prin Politica Agricolă Comună, sau de tarifele vamale prohibitive practicate de UE pentru bunuri din afara Uniunii: la automobile, de pildă, tariful american de import este de doar 2,5%, pe când cel european este de 10%.

Din punct de vedere politic, de asemenea, europenii sunt departe de a reprezenta nişte aliaţi perfecţi. Lipsiţi de dispoziţia de a-şi reduce bunăstarea pentru menţinerea actualei ordini mondiale, cumva melancolici după trecutul lor de mari puteri de nivel global şi prin urmare, puţin dispreţuitori faţă de hegemonii de peste Ocean, europenii au fost întotdeauna mai degrabă o piedică, decât un sprijin pentru SUA în încercările de îngrădire a Rusiei, Chinei sau Iranului. Ce exemplu mai bun pentru această atitudine egoistă şi inconştientă decât avansul de neoprit al gazoductului ruso-german Nord Stream 2, în care Germania este gata să sacrifice pacea estului european pentru propriile interese economice, în ciuda tuturor avertismentelor date de SUA? Chiar şi situaţia de azi, cu Iranul, are o mare forţă ilustrativă. În ciuda asertivităţii tot mai mari a Teheranului în Siria şi în Yemen, care ameninţă să destabilizeze grav echilibrul de forţe din Orientul Mijlociu, europenii sunt mai interesaţi de afacerile lor decât de soarta acestei regiuni cheie pentru securitatea europeană.

Dacă vom compara conduita de aliaţi a europenilor cu cea a Israelului sau Arabiei Saudite, care cumpără armament de sute de miliarde USD şi care susţin fără prea multe nazuri politica externă americană, vom înţelege de unde preferinţa dată de SUA intereselor acestor ţări în Orientul Mijlocii în faţa celor europene.

Da, modul de a acţiona al lui Trump este unul brutal şi care nu are cum să producă încântare în Europa. Pe de altă parte, europenii ar trebui să analizeze la rece situaţia şi să înţeleagă că ei înşişi, prin comportamentul lor lipsit de înţelepciune şi orientat exclusiv spre profitul propriu, s-au făcut uşor dispensabili şi chiar iritanţi în faţa aliaţilor americani. Până la urmă, existau demult semnale de nemulţumire de peste Atlantic şi era doar o chestiune de timp până ce ar fi ajuns un hardliner la Casa Albă care să nu mai aibă răbdare cu ei.

Iată că acest moment a sosit.

Sursa Foto: Fortune (Andrew Harnik/AP)

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu