Interviu/ Roxana Dumitrache, feministă și activistă pentru drepturile omului: «Ca să reziști în politică, trebuie să fii de două ori mai puternică psihic decât un bărbat»

Politica și politicile – să fie ale bărbaților în întregime? S-ar putea spune că nu, dacă ne gândim la deschiderea tot mai mare a spectrului politic înspre atingerea egalității de gen. Totuși, aceasta este doar o narațiune îmbucurătoare, la fel de prietenoasă cu femeile precum este cu bărbații, care, însă, la nivel palpabil, s-ar putea să dezamăgească, inegalitățile rămânând în continuare pregnante și nu doar în sfera politică, ci și în alte paliere ale vieții.

Roxana Dumitrache a absolvit London School of Economics and Political Science și Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA, ca șefă de promoție. Scrie constant pe teme legate de egalitatea de gen, discriminare, educație si segregarea de gen, violența împotriva femeilor și a avut câteva poziționări publice care au generat reacții multiple, multe solidare, foarte multe critice, inclusiv un discurs – How Does a Feminist Pray?/ Cum se roaga o feministă? în cadrul TedX Bucharest Salon | Women of Now

Există într-adevăr loc pentru femei în politica românească sau este aceasta văzută drept un spațiu destinat exclusiv bărbaților? 

Politica românească rămâne un spațiu al machismului, unul încă aproape etanș. Deși, în mod paradoxal, avem un context politic în aparență foarte women-friendly: portofoliile ministeriale sunt împărțite echitabil între femei și bărbați – și aș nota că nu e prima dată – și în guvernul tehnocrat exista o normă de reprezentare. Mai mult, avem prima femeie premier din istoria României, iar cea mai înaltă funcție din administrația locală este deținută de o femeie. Pentru cineva total străin de status-quo-ul românesc, să zicem un extraterestru, România arată ca un stat în care femeile fac carieră în politica mare, își onorează funcțiile, nu devin ținta misoginiei și sexismelor colegilor lor. Dar pentru a ajunge sa crezi toate aceste lucruri trebuie să îndeplinești o condiție esențială: să fii extraterestru.

Credeţi că în România femeile sunt un vehicul utilizat pentru a genera impresia egalității de gen în sfera politică?

Femeile sunt instrumentalizate în foarte multe contexte, politica fiind un caz particular. În ultima perioadă, egalitatea de gen a devenit un soi de fetiș politic, pare că toate partidele si-au fixat-o drept miză, grevându-și discursurile pe acesta temă, respectiv pe modul în care politica devine mai incluzivă și mai coerentă cu egalitatea de gen. Doar acest tip de raportare e facil și reducționist, căci egalitatea de gen nu se limitează exclusiv la reprezentarea politică. De fapt, oricât de simplist sună, egalitatea de gen este un drept ca oricare altul. Ca dreptul la viață, de pildă. Și se referă la autonomia și participarea egală a celor două sexe, atât în sfera publică, precum și în cea privată, nu doar la reprezentarea politică, fără a nega că aceasta e o dimensiune importantă. Acoperă, deci, nevoile și interesele celor două sexe. E naivitate, ignoranță sau un mod de a ne insulta inteligența să numeri portofoliile ministeriale deținute de femei și bărbați, să îți repeți obsesiv că premierul României e femeie și să inferezi de aici că România e un stat pentru care egalitatea de gen e o miză fundamentală când, de fapt, ne-a reușit contraperformanța de a avea cel mai mic indice al egalității de gen din Uniunea Europeană.

Altfel spus, suntem statul în care inegalitățile dintre femei și bărbați sunt cele mai profunde. Iar variabilele sunt multiple – poziționarea femeilor si bărbaților pe piață muncii unde, intr-adevăr, s-au înregistrat mici progrese în reducerea decalajelor de venituri, resurse financiare – diferențe de resurse financiare între femei și bărbați, timp – armonizarea vieții profesionale și a celei de familie unde, așa cum ne așteptăm, sunt discrepanțe uriașe între sexe, putere – reprezentarea  celor două genuri în structuri de putere și, în fine, sănătate – accesul la servicile medicale, precum și starea de sănătate a celor două sexe. Dacă adăugăm și tratamentul acordat categoriilor vulnerabile – femei rome, femei cu diferite dizabilități, supuse unor discriminări multiple, avem adevărata imagine e inegalității de gen în România.

Deși, din perspectivă constituțională, reprezentarea proporțională și egalitatea de gen sunt garantate, de ce credeți că în concreteţe nu sunt respectate, existând disparități de gen?

Va fi un răspuns sintetic: ignoranța. Sigur că aș putea spune inerția în a perpetua aceste inegalități, însă prefer să cred că încă nu există o agenda coerentă cu egalitatea de gen la nivel politic, în ciuda existenței Agenției Naționale Pentru Egalitate de Șanse pentru Femei si Bărbați și a multor preocupări și angajamente politice față de temă. Să sper că tema nu va ține doar de o modă discursivă, ci va deveni o preocupare constantă. Până acum, sectorul nonguvernamental a purtat multe lupte pentru a aduce subiectul pe agenda publică și a făcut-o cu anduranță și tenacitate, dar adevărul e că pentru ca o temă să ajungă un punct important pe agenda politică, e nevoie de voință politică.

Se află pe scena politică a României modele feminine care le pot servi drept inspirație tinerelor ce se gândesc să urmeze această traiectorie profesională?

Sigur că da, cu mențiunea că nu aș sfătui tinerele femei să-și aleagă modele fixându-și propriile deveniri intelectuale și profesionale în bornele pe care le au “modele lor”. E sănătos sa fie inspirate de ele, pot încerca eventual să se formeze în proximitatea lor, dar riscul de a-ți fixa un model e că poți să ajungi ușor în situația dezolantă de a-i descoperi scăderile, absolut inerente. Nu e imposibil să admiri femei din lumea politică romanească. Personal, femeia care seamănă cel mai mult cu profilul de om pe care îl admir este Mona Muscă. Sigur, ea nu mai face politică acum, însă a demonstrat că poți să fii mai populară în sondaje decât președintele țării – în apogeul popularității lui – dând dovadă de o decență uluitoare, de tact politic, fără a manifesta vreo urmă de stridență sau de inadecvare publică. În contextual actual, ne lipsește cu atât mai mult o Mona Muscă.

Aș mai putea să enumăr câteva nume care au dovedit, de pildă, o afinitate și deschidere pentru subiecte precum cotele de gen sau lupta împotriva violenței de gen: Andreea Paul, Alina Gorghiu, Mara Calista, Cristina Pocora, Ana Birchall, Gabriela Crețu, Florina Presadă, Cristina Iurișniți, și acestea sunt doar câteva nume, lista e, evident,  incompletă.  Reiau ideea că tinerele femei trebuie să se construiască singure, fără a-și fixa nepărat repere din spațiul public. Poate că modelele trebuie căutate și în alte locuri, uneori sunt chiar sub ochii noștri: bunici, mame,  profesoare, prietene,  colege, femei cu mai puțină vizibilitate, dar care își duc viețile cu decență, cu grijă și generozitate față de ceilalți și care ne pot fi repere morale și intelectuale.

Spre ce figuri feminine ale politicii autohtone, respectiv europene, din prezent, ne putem îndrepta privirea, inspre a ne inspira din bunele lor practici?

La nivel european, am câteva preferințe ferme și asta pentru că le-am urmărit evoluția politică de-a lungul timpului și sunt femei care au confirmat așteptări. Una dintre acestea este prima președintă a statului Kosovo – folosesc termenul stat, deși România nu îi recunoaște independența: Atifete Jahjaga.

Atifete Jahjaga este un dublu exotism: pe de-o parte e prima femeie șef de stat, nu doar în Kosovo, ci în Balcani, și pe de altă parte, ea a candidat independentă, nesusținută de vreo structură de partid și, foarte important, nu a facut politică anterior. Și-a ales un cabinet format din oameni în care a crezut, cu cv-uri curate,  cei mai mulți dintre ei formați în facultăți din străinătate și neimplicați politic anterior, care și-au propus transformarea Kosovo într-un partener puternic de dialog pentru Uniunea Europeană. Kosovo e și un spațiu care a făcut parte din formarea mea intelectuală, fiind primul teren de cercetare, în 2007, deși e mult spus teren de cercetare pentru că abia înțelegeam ce presupune unul. De atunci, urmăresc politica internă.

Un alt exemplu este social-democrata suedeză Margot Wallstrom, actual ministru de externe, fost comisar european pentru mediu, care a dus o luptă constantă în calitatate de Reprezentant Special ONU pentru combaterea violenței sexuale. Aceasta este o listă extrem de scurta, dar sigur că sunt multe femei demne de admirația noastră, deși e de menționat faptul că avem de ales dintr-un număr încă dezolant de mic: la nivel mondial, femeile repezintă 23 % din totalul oamenilor politici.

Din punctul dumneavoastră de vedere, au încredere românii în femeile regăsite în conducerea țării sau în funcții de decizie?

Greu de zis, iar fără o analiză a sondajelor ar fi o hazardare. Real e că românii sunt încă structural misogini, femeile și bărbații deopotrivă, dând semne de “luciditate” uneori. Pe de altă parte, instituția Parlamentului are în continuare parte de cota cea mai mică de încredere, la fel și partidele politice. În același timp, portretul-robot al politicianului român nu conține cele mai măgulitoare sau mai irezistibile date intelectuale și morale. Sigur, nu aș vrea nici să alunec în generalizări – sunt și politicieni absolut rezonabili, cv-uri curate, fiind foarte departe de personajele exotice care populează lumea asta amuzant de tragică a cetății. Din păcate, însă, nu sunt foarte mulți și nu sunt foarte vizibili.

Cred, însă, că o prezență mai consistentă a femeilor în politică poate aduce mai multă civilitate, mai multă empatie, sper mai multă competență în anumite domenii și sunt convinsă că poate genera și mai mult interes față de experiențe exclusiv sau în principal feminine – maternitatea, creșterea și îngrijirea copiilor și a vârstnicilor, văduvia, violența domestică, hărțuirea. Nu insinuez că bărbații nu sunt echipați intelectual și moral să înțeleagă aceste experiențe, însă cred că aceste teme au fost mereu trivializate politic, au fost considerate subiecte minore, plasate la periferia agendei publice.

Revenind înspre contextul politic în care ne regăsim, considerați că ceea ce se întâmplă în prezent în politica românească, respectiv prezența în componența corpului guvernamental a unor doamne care s-au remarcat din considerente ușor separate celor ce țin de calitatea profesională, afectează modul în care se raportează românii la femeile din politică?

E posibil să fim contemporani cu ratarea unui moment foarte important pentru “feminizarea politicului”, deși e o sintagmă care îmi displace profund. Am așteptat un guvern paritar și, în primă instanță, partidul de la guvernare a acționat coerent, portofoliile ministeriale fiind împărțite în mod egal. Pe de altă parte, greșelile, improvizațiile, precipitările, inadecvările discursive sau comportamentale sunt mai vânate când vine vorba de femei. Sigur că ele sunt vânate și nu inventate, deci asta înseamnă că ele există și, în ultima vreme, sunt mai multe și mai grave, peste limita suportabilității noastre. Mai e un amănunt care mie mi se pare, poate, cel mai important în discuție –când ești femeie și ajungi într-o poziție-cheie, ai o responsabilitate în plus – trebuie să te validezi continuu, să dai dovadă că îți meriți locul, nu că l-ai primit ca pe un favor sau că e rezultatul unei mișcări de imagine. În cazul bărbaților, nu există aceeași presiune, e mai degrabă o îndreptățire. Și, oricât de copleșitor sună, când ești prima femeie care deține a doua funcție în stat, faci parte din istorie. Nu ești doar unul dintre premierii României, ești prima femeie care ajunge premier. Ar putea fi un quod erat demonstradum al competenței, al pregătirii profesionale, al calității umane, al moralității, al demnitatii feminine. Doar că există și reversul sintagmei omul potrivit la locul potrivit și anume  omul nepotrivit în locul nepotrivit.

În prezent, potrivit statisticilor (www.femeileinpolitica.ro), procentul femeilor ce ocupă o funcție de demnitar în Parlamentul României este de 11,7%. Credeți că un cadru legislativ care ar prevedea obligativitatea unor cote minimale de gen ar încuraja femeile să se implice în politică?

Sunt printre feministele care nu cred în cotele de gen, deși nu cred nici în argumentul arhifolosit în dezbateri – cel al incompatibilității dintre cotele de gen și meritocrație. Admit că scepticismul meu e nuanțat și e cumva moștenit intelectual. Nu cred în cote de gen așa cum, de pildă, există în Parlamentul Arabiei Saudite. E un exemplu care șochează pentru că e profund contraintuitiv. În Consiliul Consultativ, legislativul unicameral al Arabiei Saudite, un hibrid instituţional interesant, există cote de gen: 20% din totalul de 175 de parlamentari sunt femei. Știm foarte bine cât de pro femei e această instituție și cât de complicată e situația femeii într-un stat ca Arabia Saudită. Totuși, dacă forțăm o comparație, o să constatăm că procentul de femei din Parlamentul Arabiei Saudite este mai mare, aproape dublu față de proncentul deputatelor și senatoarelor din Parlamentul României. Oricât de dezolantă mi s-ar părea uneori situația femeilor în România, comparația cu Arabia Saudită se oprește la cifre și atât.

Cred, însă, că pentru a face politică ai nevoie de timp. De la primele momente de implicare în organizațiile de partid, spre participarea la viața propriu-zisă a partidului, ai nevoie, în primul rând, de timp. Femeile în România au mai puțin timp liber decât bărbații pentru că responsabilitățile lor în spațiul privat sunt mult mai numeroase. Mai mult, s-a încetățenit și ideea că politica e un mediu care maculează, că vei ajunge să faci compromisuri de orice natură, că e esențial să fii obedientă, docilitatea fiind considerată o virtute politică. Dacă reușești să ajungi într-o funcție, foarte posibil vei fi victima sau martora unor mostre de sexism și grobianism din partea unor colegi de-ai tăi. Iar femeile nu sunt masochiste, nimeni nu își dorește să fie fragilizat, vulnerabilizat și discriminat. Ca să reziști în politică, trebuie să fii de două ori mai puternică psihic decât un bărbat. Sau să încerci să schimbi tu fața politicului, nu să lași politica să te schimbe pe tine, dar asta sună glorios însă nu e cel mai simplu lucru din lume.

În incheierea acestui interviu, din punctul dumneavoastră de vedere, sunt românii tributari  prejudecăților potrivit cărora rolul femeii este exclusiv acela de a se îngriji de familie, de a se ocupa de activități din sfera casnică și a gestiona resursele căminului și nu pe cele ale unei comunități sau eventual ale unei țări?

Da, mă feresc de esențializări, însă cred că mulți români, dacă ar fi profund onești, ar spune că locul femeilor nu e în Parlament, nu e în studiourile de televiziune dezbătând lucruri serioase, nu e la masa de scris, nu e în board-ul unei companii, ci, mai degrabă, la bucătărie ca eufemism pentru spatiul privat.

Mulți dintre ei cred că femeile nu sunt nici măcar îndreptățite să decidă ce se întâmplă cu propriul corp.  Îmi amintesc un text tip anchetă din “Idei în Dialog”, cred că era o ediție din 2006, un text care avea un titlu aparent inofensiv – De unde vine “domnul Bebe”?. Discuția era despre dreptul femeilor de a dispune de propriul corp, hotărând dacă vor sau nu copii. Și, în mod paradoxal, majoritatea comentatorilor era de părere că nu, categoric nu, femeile nu au dreptul să dispună de propriul corp. Motivele erau, așa cum intuim, de natură religioasă, dar nu exclusiv. Ce m-a șocat a fost că cei mai mulți dintre comentatori erau bărbați. Ei bine, bărbații hotărau că femeile nu au dreptul să dispună de propriul corp. Dacă acești români cred că femeia nu poate dispune de propriul corp, e firesc să ne întrebăm dacă ei ar accepta ca o femeie să gestioneze resursele unei comunități, bugetul unui minister și, într-un fel, proiecțiile de viață ale românilor la fel de bine sau poate mai bine decât ar face-o un bărbat.

«Istoria e plină de femei care și-au asumat lupte complicate, destinale, dar care nu sunt menționate. De femei care au trăit în minorat şi au cerut cel mai simplu lucru din lume: egalitate. Cu pumnul ridicat uneori, e drept, pentru că revendicările nu le faci fluturând grațios batiste. Cu riscul de a fi arse pe rug, ostracizate, insultate, batjocorite, lovite, dispreţuite, repudiate de taţi, parteneri, familie, mediu proxim, separate de copiii lor. Literatura abundă în femei care au scris folosind pseudonime masculine pentru a putea scrie sau nu au scris deloc înghețându-şi frazele, dar coexistând cu ele în minte şi în spirit. Există chiar o afirmație emoționantă conform căreia feministele de azi sunt nepoatele femeilor arse pe rug cu câteva secole în urmă. E incomparabilă lupta acestor femei cu bătăliile din prezent, însă există o ‘zestre ‘ feministă pe care o moștenim și trebuie să o onorăm. Feminismul, pentru mine, înseamnă și o reparare a acestei omisiuni istorice. »

Roxana Dumitrache a coordonat cercetări de teren dedicate dimensiunii de gen în clivajele religioase și modului în care segregarea socială se reflectă în arhitectura orașelor din Albania și Kosovo. În 2007, primește o bursă a Institutului Cultural Român și participă la un program al Russian and East European Institute, la Indiana University, Bloomington, SUA, cu o analiză a videogramelor Revoluției Române din decembrie, 1989. În cadrul Comisiei Europene a coordonat activitatea de cercetare pentru două dintre viitoarele politici și directive pentru statele membre, punând accentul pe egalitatea de șanse și nediscriminare. A fost nominalizata de revista Timpul la categoria Omenii timpului – societatea civilă și la titlul de „Femeia anului 2016 pentru promovarea și apărarea drepturile femeilor.” În prezent, este coordonator de programe in cadrul Institutului Cultural Român.