Strategie de țară pentru G-Zero

Un editorialist de la cel mai important cotidian din capitala americană a transmis recent (11 mai 2018) mesajul că numai Dumnezeu mai salvează lumea. Îngrijorări majore sunt exprimate însă și de mediile politice, economice, financiare de pe întreaga planetă. Motivul principal este dat de faptul că așteptările post-Războiul Rece ca transformarea sistemului internațional să ajungă la o finalitate rațională, ca relațiile între toate tipurile de actori globali să intre în faza designului stabil și predictibilității, nu se mai împlinesc nici la aproape trei decenii după proclamarea încheierii erei bipolarității conflictuale. Acum se spune că gravitatea subiectelor de pe agenda internațională, ca și de pe cea domestică a multor țări, ar proveni din conduita titularului de la Casa Albă, dar și a ascensiunii liberalismului, populismului, națio nalismului etc. Personal, cred că este o imensă ipocrizie a liderilor politici contemporani să se indice doar cauzalități care sunt, în fapt, niște consecințe ale unor atitudini și acțiuni. Aceasta deoarece ne amintim că un Ian Bremmer avertiza, încă de la începutul acestui deceniu, că raporturile internaționale deja ajunseseră la stadiul „fiecare națiune pentru sine”, aspectele de cooperare și decizie interstatală fiind subsumate numai interesului pe termen scurt, electoral și nu numai, al principalilor lideri decidenți din cele mai importante Puteri ale lumii. În Statele Unite ale Americii chiar președintele Obama a inițiat o retragere a țării din afacerile mondiale, deci înainte de Administrația Trump care o face de-a dreptul negustorește, după cum spun și politicienii din Washngton, D.C. Iar în Europa, președintele Sarkozy a ținut să depășească clasicul orgoliu francez în ceea ce privește înscrierea meritelor sale personale în politicile internaționale, pe când premierul David Cameron a încercat să dea un conținut electoral strâmt (individual și partidist) afacerilor europene și poziționării Angliei pe scena internațională. Să nu mai vorbim de președintele Barroso al Comisiei Europene care a subsumat vizibil interesul european interesului corporatist și al celui personal.

Este simplu să constatăm empiric că suntem tot într-o etapă a tranziției spre o nouă formulă de aranjament a sistemului internațional. Și probabil durata acestei perioade de transformare va fi mai lungă de un deceniu. Același Ian Bremmer numea o astfel de epocă tranzițională prin sintagma “G-Zero”, cu sensul că schimbările se vor petrece fără aportul sau leadership-ul vreunei Mari Puteri sau a vreunui grup de Puteri. Altfel spus, suntem expuși unui contextualism de la care se așteaptă să se ajungă totuși la o schimbare structurală, dar fără a cunoaște direcția și, deocamdată, nici actorii decidenți principali ai transformării sistemului internațional. Când transmitea aceste opinii, Bremmer era încă optimist, sperând ca un G+ să înlocuiască G-Zero cât mai repede, dar astăzi cred că ne-ar atenționa că am intrat într-o fază G-Sub-zero. Impunându-se tot mai mult lideri doritori de conjuncturalism, autointitulați „lideri prag matici” care, în realitate, nu sunt decât utilitariști, s-a ajuns până la confuzia între leadership și management, la preferința pentru acțiune pe termen scurt, supralicitarea abilităților individuale ale decidenților zilei, asumarea idiosincraziilor până la iraţional, toate înfășurate într-o comunicare senzaționalistă și emoțională, facilitată de media socială, care să creeze atitudini momentane. De unde apare tot mai frecvent întrebarea: nu mai e nevoie de gândire strategică?

Răspunsul meu este că pentru o țară, o companie serioasă, chiar și pentru indivizii creativi este mare nevoie de elaborarea și punerea în practică a unor strategii adecvate. Putem fi siguri că atunci când sistemul internațional va fi reconfigurat, la linia de sosire vor ajunge câștigătorii care și-au construit premeditat parcursul, iar perdanții vor capota ori vor fi abătuți din drum sau vor găsi întâmplător și slăbiți poarta de intrare în noua lume. Cei care preferă pasivitatea și așteptarea, atitudinea de aspiranți la supraviețuire pe termen scurt în locul interacțiunilor colaborative și constructive, individuale și de sistem, pentru o durată medie și lungă, pot fi convinși că vor afla un loc doar în gruparea perdanților. Așadar, pentru a face față provocărilor actualei faze a evoluției lumii și pentru a urca pe podiumul înnoirilor, e nevoie să fie înțeleasă și acceptată nevoia schimbării. Dar nu numai atât – va trebui ca statele, companiile, toți actorii politici, sociali și economici să se înscrie în această cursă a schimbării nu prin menținerea unor privilegii, ci prin proiecte inovative instituționale, organizaționale, reguli mai bune și standarde competitive. Să ne amintim că Fukuyama susținea, încă din 2003-2004, că era nevoie și de o reconstrucție a statelor-națiune, de o întărire a rolului lor în sistemul internațional.

Nici anarhia și nici chiar haosul din sistemul internațional nu trebuie să inhibe sau să cenzureze gândirea strategică a statelor și companiilor. Vedem că deja deciziile Washingtonului, care spun că urmăresc doar scop american, au impulsionat apetitul pentru internaționalizare și preluarea inițiativei în procesul de globalizare de către unele state care aspiră la statutul de Putere Globală. Unii lideri din state ale Uniunii Europene au înțeles că organizația trebuie să devină mai închegată, coerentă și eficientă, să fie capabilă a face față aspirațiilor crescânde ale propriilor cetățeni și schimbărilor de pe mapamond. Dar ancorarea în procesul de gestionare a multiplelor interdependențe, interconectivități, retehnologizări și creșterii vitezei de schimbare solicită actorilor internaționali de piață și mai ales statelor o continuă strategizare generală, ca și elaborarea unor strategii de piață și de nișe. Pledând pentru o astfel de abordare strategică a realităților înfățișate, inclusiv pentru existența strategiei de țară, vrem să impulsionăm participarea la amintitul proces de schimbare, invitând la o atitudine rațională, constructivă, colaborativă, pașnică și nu la una haotică, întâmplătoare, poate chiar generatoare de conflicte.

Dinamica proceselor socio-economice actuale, împreună cu interdependența complexă globală și impredictibilitatea sistemului internațional induc statelor și operatorilor de piață un permanent sentiment de criză. Motiv pentru care managerii publici și privați se concentrează preponderent asupra situației prezente, sunt absorbiți de analize și strategii de tip cost-beneficiu. La fel procedează, în cele mai multe cazuri, și liderii politici ori decidenții guvernamentali. Îndeo sebi cei care nu percep criza și ca o oportunitate, ci doar ca amenințare, sunt dominați de atitudini defensive, scapă din vedere analizele prospective. În astfel de situații, se recomandă atât urmarea unor strategii de adaptare, cât și a unora de realiniere la posibilele trasee de evoluție. Ceea ce presupune existența unei perspective funcționale asupra conținutului și procesului de schimbare. Istoria etapelor de instabilitate arată însă că la nivelul decizional al statelor și companiilor pot să apară teama și nesiguranța față de posibilele impulsuri externe de schimbare, ca și îngrijorarea că operațiunile pe termen scurt ar putea duce la efecte nescontate sau chiar la consecințe care ar afecta evoluția pozitivă pe termen mediu și lung. Tocmai de aceea se impune gândirea unei strategii a schimbării care să fie monitorizată permanent și îmbunătățită pe măsura desfășurării fluxului evenimentelor,conform metodologiei „strategiei vii”. Căci demersul de realiniere creează el însuși implicații strategice de care liderii și managerii trebuie să țină seamă.

Atât adaptarea cât și realinierea presupun o activitate de consolidare și întărire a propriului potențial de operare în piață sau, în cazul statelor, de susținere internă și mobilizare pentru a face față provocărilor regionale și internaționale. Astfel de acțiuni sunt însoțite adesea de căutarea și realizarea unor alianțe și parteneriate. Frecvent poate să apară nevoia de intrare în coaliții ad-hoc. Ori, în astfel de condiții se arată cât de utilă este „strategia vie”, aceasta aflându-se la baza întregului management al realinierii. Pe scurt, acest tip de abordare strategică presupune construcția sau existența unei concepții despre poziționarea și operarea în alianță/parteneriat, ceea ce ar însemna că poate fi imaginat viitorul. Totodată, liderii și/sau managerii trebuie să aibă o înțelegere realistă a diferențelor de capabilități și distanțelor care separă actorii implicați. Pe baza potențialului prezent și a celui prevăzut, ca și a percepției șanselor relaționării cu alți actori/parteneri, poate fi imaginată o hartă a schimbărilor care urmează a se petrece în organizație și sistem/subsistem, ceea ce permite liderilor și sau/managerilor să stabilească resursele și angajamentele necesare pentru înscrierea în procesul schimbării. Și, desigur, face posibilă întocmirea catalogului de acțiuni care trebuie să fie întreprinse pentru o cât mai eficientă îndeplinirea a obiectivelor. Pentru că astfel de procese strategizate nu urmează niște scheme mecanice, este de înțeles că inițiatorii și realizatorii lor vor trebui să aibă în vedere mediul socio-uman implicat. Ceea ce impune ca responsabilii cu aplicarea acestor strategii să redefinească și rolul, atribuțiile departamentelor și angajaților, pregătirea acestora pentru asumarea schimbărilor, formalizarea unor noi criterii și standarde care urmează a fi evaluate și, până la urmă, chiar transformări la nivel organizațional/instituțional/statal etc.

David E.Apter a susținut că a fi modern înseamnă să vezi viața ca alternative, preferințe și alegeri. Pentru unii, însă, modernitatea înseamnă doar a fi în pas cu trendurile percepute momentan sau chiar numai o imitare a stilului care se impune cel mai strident. În ceea ce ne privește, vedem în procesul de modernizare atât îmbunătățirea condițiilor alese, cât și o atentă selectare a celor mai bune mecanisme care îndreaptă spre alegerea cea mai profitabilă. Inclusiv în vremuri dominate de tulburări și incertitudini, un lider adevărat nu renunță la căutarea căii optimale de evoluție pe termen mediu și lung a țării sau a companiei de soarta căreia răspunde în fața concetățenilor sau a acționarilor. De aceea,cred că perdanți ai etapei G-Zero vor fi numai aceia care vor refuza să vadă realitatea complexului proces de schimbare a lumii sau nu vor avea o strategie viabilă de restructurare sau poate chiar de refondare a unor noi instituții, reguli, standarde care să favorizeze ducerea înainte a proceselor de dezvoltare și modernizare societală.

Articol apărut în Piaţa Financiară, mai 2018, p. 34-35.