Sancţiunile SUA împotriva Iranului, impuse luni, reprezintă un moment crucial în renegocierea noii ordini mondiale odată cu venirea la putere la Washington a preşedintelui Donald Trump.

Trump reprezintă acea parte a elitelor americane care consideră că hegemonia politică şi militară a SUA în lume a fost ştirbită grav în ultimul deceniu de acţiunile competitorilor precum China, Rusia, Iran şi UE (în special Germania) şi că, mai ales, nu se traduce şi în suficiente avantaje economice. Această stare de fapt a fost pusă pe seama încălcării parţiale de către aceşti competitori a regulilor jocului de pe scena internaţională (ex. intervenţiile ruse din Georgia şi Ucraina, politicile comerciale ale Chinei şi Germaniei), faţă de care SUA, în timpul administraţiei Obama, nu a reacţionat hotărât sau eficient.

Concepţia americană actuală este să arate partenerilor şi competitorilor de pe scena internaţională că o asemenea conduită nu mai este acceptabilă pentru SUA. Maniera de punere în aplicare a acestei concepţii este una simplă: chiar Statele Unite refuză să mai joace după regulile parţial încălcate de competitorii ei.

Cu o poziţie semnificativ întărită după ce, în ultimii ani, prin dezvoltarea exploatărilor de hidrocarburi din şisturi, şi-a dobândit şi independenţa energetică, SUA le transmite foarte clar celorlalte puteri mondiale următorul mesaj: „Dacă este să nu mai jucăm după reguli, tot noi putem să o facem cel mai bine”.

Această nouă ordine mondială a lipsei de reguli, fie şi temporară, până ce competitorii SUA se vor conforma sau până ce SUA va fi detronată din poziţia de hegemon şi va recunoaşte multipolaritatea relaţiilor internaţionale, a debutat în mod spectaculos. Statele Unite au solicitat simultan tuturor participanţilor importanţi de pe scena internaţională renegocierea relaţiilor avute, în beneficiu propriu. Nu au scăpat nici vecinii, Mexic şi Canada, nici aliaţii, precum UE şi Japonia, nici concurenţii cei mai tari, China, Rusia şi Iran.

Aparent, o asemenea mutare nu are cum să fie decât ruinătoare: cine îşi poate permite să îşi pună deodată tot globul în cap? SUA lui Trump şi-a asumat totuşi acest risc, foarte posibil în urma unei analize care a arătat că el nu este atât de mare, dată fiind puterea relativă a Washingtonului în raport cu restul lumii şi, mai ales, neînţelegerile dintre celelalte forţe ale arenei mondiale.

Deocamdată, pariul lui Trump a mers bine. După cum era de aşteptat, vecinii din Mexic şi Canada au fost primii care să accepte noile condiţii americane, prin renegocierea tratatelor comerciale de pe continentul nord-american. De asemenea, abordarea Japoniei şi a Uniunii Europene a fost până acum una conciliatoristă, cele două entităţi politice fiind dispuse, este drept, cu bombăneli, să plătească costurile mai mici ale unei realinieri, decât pe cele mai mari ale unei rupturi. Lucrurile nu sunt tranşate definitiv, la fel cum nu sunt tranşate definitiv nici în privinţa Chinei, unde domneşte deocamdată ambiguitatea şi nesiguranţa. Doar în privinţa Rusiei şi Iranului este evident că cele două puteri nu sunt dispuse să accepte sau măcar să negocieze plecând de la punctul de vedere american.

De aceea, sancţiunile împotriva Iranului reprezintă cu adevărat un moment de cotitură în cadrul pariului american de impunere temporară a unei ordini mondiale fără reguli. Este primul moment în care comunitatea internaţională, în ansamblul ei, este chemată să accepte sau să refuze noua viziune americană, în care competitorii şi partenerii SUA se pot coaliza în mod real pentru a demonstra Washingtonului că abordarea unilaterală nu este acceptabilă şi nici realizabilă. Îngenuncherea Iranului, prin obţinerea unui acord nuclear precum cel dorit de SUA ar fi un semnal pentru restul marilor puteri că vor trebui să accepte şi de acum înainte hegemonia americană, în forma cerută de Washington. Rezistenţa reuşită a Iranului ar semnifica începutul pierderii pariului asumat de Trump.

Cum niciunul din statele membre UE fără probleme economice nu a fost exceptat de Trump în privinţa interdicţiei de a desfăşura tranzacţii petroliere cu Iranul (spre deosebire de China, India, Japonia, Taiwan, Coreea de Sud, Turcia, Italia, Grecia), este evident că SUA adoptă o poziţie categorică faţă de abordarea aşteptată din partea aliaţilor europeni: aliniere fără rezerve faţă de politica de sancţiuni. Poziţia UE, cel puţin la nivel superficial, a fost până acum una de opoziţie faţă de planurile administraţiei Trump, fiind făcute numeroase planuri pentru depăşirea sancţiunilor, prin sprijinirea companiilor europene care ar putea fi afectate şi prin încurajarea Iranului să respecte prevederile actualului tratat nuclear. Pe de altă parte, companiile europene, conştiente că riscă să piardă pieţe şi contracte mult mai mari dacă vor insista pentru legăturile incipiente cu Iranul, au început să se retragă din înţelegerile cu Teheranul, imediat după ce perspectiva sancţiunilor a fost anunţată anul trecut. Liderii europeni înşişi se tem de posibile repercusiuni în plan personal în cazul în care vor sprijini în continuare ideea unei politici opuse intereselor Washingtonului.

Opoziţia din partea politicienilor de la Bruxelles şi din marile capitale europene pare deci neserioasă şi sortită eşecului în contextul lipsei de flexibilitate a SUA şi, mai ales, a lipsei de combativitate a actorilor economici în numele căreia ar urma să fie dusă. În pofida tăcerii din ultimele zile, este de aşteptat ca, cel puţin în privinţa noilor sancţiuni impuse Iranului, UE să fie unul dintre actorii globali care să se alinieze în cele din urmă poziţiei dure a SUA, chiar dacă fără entuziasm, ba chiar cu reticenţă şi resentimentar. Cel puţin sub acest aspect, pariul riscant al lui Trump şi al elitelor americane pe care le reprezintă va merge mai departe fără sincope

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu