Cât de relevante sunt rezoluţia PE şi raportul MCV?

Despre Rezoluţia Parlamentului European şi raportul Comisiei Europene privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare, adoptate marţi, s-a scris şi s-a vorbit deja mult în presa românească şi în spaţiul public din România, de cele mai multe ori însă în spirit partizan şi cu evidente tendinţe manipulatoare.

Cele două documente sunt într-adevăr importante, iar România, în ansamblu, are cu adevărat de pierdut de pe urma lor, în special la capitolul imagine europeană. Nu că până acum am fi fost un model strălucitor în Europa, dimpotrivă, dar cele două luări de poziţie ale instituţiilor europene întăresc aproape iremediabil stereotipiile deja existente la nivel european despre o Românie total incapabilă de a se alinia UE din punct de vedere politic, cel puţin.

Dincolo de capitolul imagine, importanţa concretă a celor două documente este redusă din perspectivă europeană. Rezoluţiile Parlamentului European precum aceasta nu au un caracter obligatoriu şi sunt echivalente cu nişte declaraţii ale acestui for prin care se atrage atenţia altor instituţii europene şi naţionale, dar şi opiniei publice, care este perspectiva unei majorităţi parlamentare asupra unei anumite probleme. În absenţa unui mecanism general european de evaluare a democraţiei şi statului de drept în ţările membre, despre care se vorbeşte de foarte multă vreme, dar către care nu se înaintează mai deloc (foarte semnificativ!), rapoartele MCV şi Mecanismul în sine, în care sunt incluse Bulgaria şi România, sunt puţin relevante în termeni de câştig sau de pierdere concretă pentru România. Cu un Schengen tot mai şubred, ciuruit de atâtea excepţii adoptate de statele membre după declanşarea crizei refugiaţilor, motivaţia pentru România sau Bulgaria de a depăşi MCV-ul s-a redus simţitor.

Mai mult decât atât, principalul aspect care scade relevanţa concretă a celor două documente este momentul adoptării lor: cu doar şase luni înaintea alegerilor europarlamentare şi cu doar o lună şi jumătate înainte de preluarea Preşedinţiei Consiliului UE de România. Orice acţiuni mai dure care să plece de la cele două documente, precum improbabila activare a articolului 7 din TUE (o mare greşeală din partea Bruxelles-ului, dată fiind marea diferenţă între gravitatea acţiunilor guvernului român în raport cu cele ale Poloniei şi Ungariei şi un brânci dat Bucureştiului direct în braţele Budapestei şi Varşoviei), sunt greu de imaginat. Guvernul României, deţinător al Preşedinţiei Consiliului UE, poate submina multe dosare esenţiale pentru establishment-ul mainstream de acum de la Bruxelles, precum adoptarea noului buget UE pentru 2021-2027, înainte de europarlamentarele care ar aduce în Parlamentul European o pondere mult mai mare de eurosceptici. În plus, orice s-ar întreprinde acum împotriva României, după alegerile din mai 2019, ar putea fi simplu înlăturat, în condiţiile unui Parlament European colorat mult mai eurosceptic.

Adevărata importanţă a celor două documente apare însă în plan intern, în România. Cele două documente creează probleme grave de imagine liderului PSD, Liviu Dragnea, oferind un sprijin extrem de relevant opozanţilor săi politici, atât din celelalte partide, cât şi din propriul partid, precum şi acelei părţi a opiniei publice care îl contestă. Termenii extremi de duri folosiţi mai ales în raportul MCV, forţând până la un punct limitele relaţiei dintre nivelul european şi cel naţional, pot fi fructificaţi de adversarii actualului guvern în încercarea de a produce destabilizarea şi, în cele din urmă, căderea sa, şi, eventual, înlocuirea lui cu un cabinet de „uniune naţională”, facil de prezentat opiniei publice drept capabil de a face faţă şi deţinerii Preşedinţiei Consiliului UE, şi serbării Centenarului Marii Uniri.

Fără îndoială, un asemenea scenariu ar asigura actualei Comisii şi actualei conduceri a Parlamentului European un atu în plus în încercarea de a pregăti terenul european de joc înainte de marea confruntare cu euroscepticii, care se anunţă după alegerile europarlamentare din mai 2019. Pe de altă parte, există riscul ca, în cazul în care Guvernul PSD-ALDE rămâne la cârma ţării, iar Liviu Dragnea rămâne la şefia PSD, România să întoarcă armele făţiş, fără nicio rezervă, împotriva politicienilor mainstream de la Bruxelles.