Atitudinea şi virusul
Că televiziunile, alături de alte mijloace ultramoderne de răspândire a imaginilor, reprezintă din păcate adesea vectori ai stupizeniei și prostului gust e un aspect vădit. De data aceasta însă nu voi scrie doar despre aiurirea limbii ci și despre atitudinea alocutorului, a mediaticului care în anume situații e clar că nu știe ce vorbește, fie și prin zâmbetele afișate.
Dacă o pisicuță se joacă cu motocei ca pe vremea lui Creangă, dar nu la noi ci măcar în America, imaginile prezentate „au devenit virale”, ne informează teleasta (poate fi și de genul masculin); dacă cineva face vreo tâmpenie de genul zburatului cu automobilul „imaginea a devenit virală”, aflăm din aceeași sursă; dacă președintele Putin cade la hochei „imaginea a devenit virală”; dacă celuilalt detestat de o parte a presei, adică lui Donald îi suflă vântul freza „imaginea a devenit virală”; dacă o capră se „joacă” cu un carnivor „imaginea a devenit virală”; exemple ar fi cu sutele și nu din cele mai plăcute dacă nu sunt, de regulă, banalități de doi bani.
Termenul nu l-am inventat noi în înțelesul arătat mai sus: DEX, de care încă totuși e bine să ținem seama, definește termenul ca adjectiv din domeniul biologiei, cu sensul de virotic, preluat din francezul viral. Trimiterea trebuie făcută la latinescul virus, cum corect arată același dicționar. După cum nici virusul, tot astfel nici viralul nu poate stârni zâmbete, indiferent de conținut, dacă ești întreg la minte și știi puțină limbă românească; preluarea simiescă a unor termeni de la alții nu e o scuză. Că unii se gândesc la răspândirea imaginii, indiferent de prostiile prezentate, cu iuțeala virusului, asta e treaba și prostia lor, dar și astfel cugetând, zâmbetele și drăgălășeniile chiar nu-și au locul pentru că virusul „provoacă diverse boli infecțioase”, iar la figurat e „sursă a unui rău moral” DEX. Ceea ce e viral va fi deci la fel.
Dar, ca să fim mai în clar cu „drăgălășenia” viralității și cu prostia celor care o adoră (prezentatori și consumatori) trebuie să mergem la sursa verbală.
Virus înseamnă în primul rând suc vâscos al plantelor, apoi al animalelor, adică bale, dar și spermă animalieră; apoi balele melcilor, veninul mortal al șerpilor; lesne de observat că toate înțelesurile au conotații total neplăcute și nu sugerează nicidecum ceva dinamic, cu celeritate, dimpotrivă – lent și neplăcut; dicționarele etimologice ale latinei subliniază și faptul că substantivul nu are plural printr-o logică simplă: efectul e același. În fine, ca să avem o imagine „virală” completă, să mai adăugăm și înțelesurile de miros urât, putoare, gust rău, acreală.
Revenind la plăcerea imaginilor virale, e clar că dorința de a avea un nou termen rupător în română probează încă o dată carențe grave în rostire și, mai ales, în gândire. Oricât am progresa, nu putem omite sensurile materne ale unui termen fără riscul de a deveni ridiculi. Deși, până la urmă, vorba lui Horatius, „ați putea să vă abțineți de la râs?”, când, văzând imagini prezentate ca „virale”, ar trebui în fapt să te gândești la imagini băloase, urât mirositoare sau puturoase…
Japonezii și chinezii promit pentru viitor (nedefinit totuși…) televiziunea olfactivă; dacă va fi și etimologică, sperăm să fim avertizați că urmează imagini care ne pot afecta… nazal. Independent de zâmbete.
Până atunci însă suntem în stadiul de furculision al coanei Chirița.
Articol publicat pe LaPunkt.
fără comentarii
Fii primul care comentează