Uniunea Europeană – O foarte scurtă introducere

Un istoric pe scurt al Uniunii Europene de la originile ei până astăzi, cu prezentarea clară și echilibrată a instituțiilor sale și a modului lor de funcționare, cu realizări, dar și cu eșecuri, într-o lume în care problemele economice și politice sunt tot mai complexe și mai interconectate.

Crizele cu care se confruntă UE prezintă atât o amenințare, cât și o oportunitate. […] Dacă există o lecție de istorie, aceasta este faptul că, în ciuda tuturor problemelor și dificultăților de până acum, statele au insistat în această aventură, au conlucrat pentru a găsi noi opțiuni de acțiune, care au avut efectul cumulativ de a construi nivelul european de guvernanță.

UE are multe de oferit pentru o lume mai sigură și mai prosperă, dar nu o va putea face decât dacă poate găsi o modalitate prin care să își aducă toți cetățenii într-un nou model de participare și de legitimitate. […] Dacă este să aibă un viitor pe termen lung, UE va trebui să găsească o formulare mai pozitivă. Calea către maturitate pentru UE rămâne neclară și incertă.

Simon Usherwood

Capitolul 1

La ce folosește UE

În cei mai simpli termeni, Uniunea Europeană (UE) este o organizație internațională fondată pe tratate între state europene. Dar o asemenea descriere nu face dreptate unui organism care a crescut și s-a dezvoltat din anii 1950 pentru a acoperi multe domenii din politica publică și pentru a atinge în profunzime viața politică, economică și socială a cetățenilor săi. Această schimbare i-a determinat pe unii să o vadă ca un protostat sau ca o formă cu totul nouă de organizare politică, amestecând reprezentarea directă a cetățenilor cu o coordonare strânsă a guvernelor naționale. UE a fost determinată de contextul mai amplu în care își desfășoară activitatea și l‑a reflectat.

Unul dintre paradoxurile UE este faptul că pare a fi un pas politic înainte, o nouă formă de guvernare, chiar dacă intră acum în cel de-al optulea deceniu al existenței sale. După cum se va discuta în acest capitol introductiv, circumstanțele specifice nașterii sale au lăsat loc unei lumi foarte diferite la care uneori s-a străduit să se adapteze. Dacă trebuie să înțelegem de ce UE se află acolo unde este acum, atunci trebuie să începem cu această naștere, pentru că efectele sale au fost profunde și de durată.

UE de astăzi este rezultatul unui proces care a început în urma celui de-al Doilea Război Mondial odată cu crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

Capitolul 2

Cum a fost făcută UE

„Europa nu se va face dintr-odată sau conform unui singur plan general. Ea va fi construită prin realizări concrete, care creează mai întâi o solidaritate de facto.“ Cu aceste cuvinte, declarația lui Schuman a prezis cu exactitate modul în care Comunitatea a devenit Uniunea de astăzi. Instituțiile și puterile au fost dezvoltate pas cu pas, în urma încrederii obținute prin succesul etapelor precedente, pentru a trata aspecte care păreau a fi cel mai bine gestionate prin acțiune comună.

Alte capitole tratează mai în detaliu instituții și domenii de competență specifice. Aici vedem cum interese și evenimente combinate au determinat dezvoltarea per ansamblu. Unele interese și motive principale au fost luate în considerare în capitolul 1: securitatea, nu doar prin mijloace militare, ci și prin stabilirea de relații economice și politice; prosperitatea, cu întreprinderi și sindicate cu interese specifice; protecția mediului, cu presiune din partea partidelor ecologiste și a organizațiilor de voluntari; și influența în relațiile externe pentru promovarea intereselor comune la nivel mondial.

Odată cu crearea CEE pentru a servi acestor scopuri, au apărut și alte interese. Cei care s-au temut de prejudicii din anumite aspecte au căutat compensații prin măsuri redistributive: pentru Franța, Politica agricolă comună (PAC) pentru contrabalansarea avantajului industrial al Germaniei; fondurile structurale destinate țărilor cu economii mai slabe care se temeau că vor pierde în cadrul pieței unice; ajustări bugetare pentru britanici și alții cu contribuții nete mari. Unele guverne, parlamente, partide și organizații voluntare au făcut eforturi pentru reforme care au vizat eficientizarea și democratizarea instituțiilor. Lor li s-au opus cei care au manifestat rezistență în fața mișcărilor dincolo de luarea deciziilor la nivel interguvernamental, acționând dintr-o varietate de motive: angajament ideologic față de statul-națiune; credința că democrația este realizabilă numai în interiorul acestuia și nu dincolo de el; neîncrederea față de străini; și simpla atașare la status quo. Printre aceștia s-au numărat personalități istorice precum președintele de Gaulle și premierul Thatcher, dar și o gamă amplă de instituții și de persoane, cei mai vocali fiind britanicii, danezii, maghiarii și polonezii. Printre instituțiile europene, Consiliul de Miniștri a fost cel care s-a apropiat cel mai mult de acest punct de vedere.

Doi dintre cei mai influenți federaliști, dedicați dezvoltării unei politici europene care să se ocupe eficient de interesele comune ale statelor membre și ale cetățenilor lor, au fost Jean Monnet și Jacques Delors. Ambii au inițiat pași esențiali în direcția unui scop federal. Altiero Spinelli a reprezentat un alt tip de federalism, având în vedere mișcări mai radicale spre o constituție europeană. Parlamentele și guvernele germane, italiene, belgiene și olandeze au fost, în diferite grade, federaliste din punct de vedere instituțional, precum au fost și Comisia Europeană și Parlamentul și, în măsura în care tratatele puteau fi interpretate în aceeași logică, Curtea de Justiție. În general, aceștia au preferat demersul secvențial susținut de Monnet.