Regiunea Mării Negre în strategia NATO din prima treime a secolului XXI

După declanșarea agresiunii rusești în Ucraina în 2014, Alianța Nord-Atlantică s-a confruntat cu problema revizuirii abordărilor strategice ale securității pe continentul european în general și, în special, în regiunile adiacente zonelor conflictuale. Vorbim, în primul rând, despre bazinul Mării Negre. Trebuie remarcat faptul că, de la începutul anilor 1990, această parte a Europei a fost punctul central al Alianței, dar interesul respectiv a fost legat de transformările interne ale țărilor post-comuniste și de extinderea spre est, iar securitatea a fost văzută aproape exclusiv în contextul socio-politic și economic.

Statul-cheie care a avut cea mai semnificativă influență asupra dezvoltării proceselor politice și de securitate din estul Europei și bazinul Mării Negre a fost Federația Rusă, care a fost percepută ca un partener natural și potențial aliat și, chiar, în anumite circumstanțe, un viitor membru al alianței occidentale. Prin urmare, NATO s-a abținut să se angajeze în regiunea noilor state independente, încercând să fie sensibilă la preocupările reale și imaginare ale Moscovei cu privire la amenințarea la adresa intereselor sale de securitate în legătură cu extinderea Alianței către est. Conceptul strategic al NATO din 2010 a recomandat menținerea unui parteneriat strategic cu Rusia, iar Moscova nu a fost văzută ca un adversar în capitalele occidentale, chiar având în vedere agresiunea sa din Georgia din august 2008. Sentimente similare au predominat în interviurile autorilor cu experți în grupuri de reflecție americane, ca parte a unui program de cercetare la Wilson Center din Washington, în prima jumătate a anului 2011.

Revizuirea atitudinilor față de Rusia a început abia după declanșarea agresiunii din Ucraina în 2014, când mediul de securitate al NATO a suferit schimbări radicale, care au subliniat neconcordanța Conceptului strategic al Alianței 2010 cu noile realități militar-politice. Toate acestea au forțat țările occidentale să schimbe rolul Rusiei: de la un partener – la o amenințare strategică. Implementarea practică a noilor abordări a fost relocarea infrastructurii militare a Alianței mai aproape de granița cu Rusia. Acest proces a afectat în primul rând statele baltice și Polonia, care se confruntau cu o reală amenințare a unui război hibrid din partea Federației Ruse.

Regiunea Mării Negre, în ciuda activității militare accentuate a Rusiei, rămâne oarecum la periferia intereselor strategice ale NATO. După cum subliniază pe bună dreptate unii experți ucraineni, inclusiv A. Șelest, schimbările în abordările Alianței asupra regiunii Mării Negre se datorează „mai degrabă amenințărilor existente decât înțelegerii importanței adăugate a parteneriatului consolidat și a unei viziuni cuprinzătoare asupra regiunii”. Astfel, răspunsul NATO la comportamentul agresiv al Rusiei este în mare măsură reactiv, cu elemente marcate de descurajare, lipsind în același timp o viziune strategică globală asupra regiunii Mării Negre ca parte a strategiei generale pe termen lung a Alianței. Astfel, a existat o nevoie urgentă de a dezvolta o politică separată a Mării Negre, nu numai în contextul contracarării extinderii influenței rusești în bazinul Mării Negre, ci și a evoluțiilor din Orientul Mijlociu și Mediterana de Est.

În decembrie 2019, la o reuniune a șefilor de guverne din statele NATO la Londra, membrii acesteia i-au cerut secretarului general Jens Stoltenberg să pregătească o analiză a perspectivelor Alianței pentru consolidarea componentei sale politice, lansând astfel procesul de elaborare a unui nou concept strategic. În aprilie 2020, s-a format un grup, care la 25 noiembrie 2020 a publicat un document intitulat „NATO 2030: Uniune pentru o nouă eră”. Textul publicat începe, în esență, o discuție cu privire la conținutul noii versiuni a Conceptului strategic al Alianței, iar dispozițiile menționate vor ocupa un loc proeminent în noul document.

Principala caracteristică a mediului modern de securitate „NATO 2030” identifică reluarea rivalității geopolitice, care se exprimă în escaladarea ostilității dintre state pentru teritoriu, resurse și valori. În zona euro-atlantică, principalele amenințări la adresa securității occidentale vin din Rusia, Alianței i se propune să își continue așa-numita „politică duală”. Pe de o parte, este un scop de a reduce agresiunea Moscovei și de a nu reveni la nivelul anterior de cooperare până când Rusia nu încetează să încalce dreptul internațional. Pe de altă parte, Alianța trebuie să rămână deschisă ca răspuns la comportamentul constructiv al Rusiei, precum și la cooperarea în domeniul controlului armelor, transparenței militare și reducerii riscului de conflict armat. Se remarcă faptul că Rusia reprezintă cea mai mare amenințare militară pentru NATO pe flancul estic, luând măsuri agresive împotriva Ucrainei și Georgiei și extinzându-și infrastructura militară în Marea Neagră și Baltică. În general, documentul a recunoscut de fapt inutilitatea încercărilor și imposibilitatea fundamentală a integrării Federației Ruse în sistemul de securitate euro-atlantic.

Deși documentul a menționat importanța strategică a regiunii Mării Negre, nu a menționat necesitatea formulării unei politici separate în cadrul strategiei generale a NATO, care să unească cooperarea la nivel înalt între aliați și parteneri, creând o infrastructură politico-militară adecvată.

Acest lucru poate fi explicat prin mai multe motive. În primul rând, realizarea importanței strategice a bazinului Mării Negre a avut loc abia recent și, în același timp, continuă să funcționeze inerția percepției regiunii ca periferică în ceea ce privește strategia generală. În al doilea rând, țările care nu fac parte din Alianță sunt încă văzute ca beneficiari de securitate care necesită o atenție sporită și cheltuieli de resurse. În al treilea rând, există o concurență marcată între aliați, care uneori nu este favorabilă menținerii securității în regiune. În primul rând, merită menționate Turcia și România, care luptă pentru statutul de cel mai eficient membru al NATO în bazinul Mării Negre. În al patrulea rând, traiectoria Turciei și interesele acesteia nu numai în regiunea Mării Negre, ci și în Orientul Apropiat și Mijlociu nu sunt pe deplin înțelese. Turcia ar juca un rol cheie în sistemul de securitate regional al NATO, dar nu este clar dacă va avea resurse pentru a realiza două proiecte: unul cu aliați și unul cu propriul său Orient Mijlociu. În plus, există îndoieli tot mai mari în cadrul Alianței cu privire la angajamentul Ankarei față de principiile și valorile NATO.

Se pune întrebarea dacă o strategie separată a Mării Negre este posibilă în principiu și cum să o punem în aplicare, ținând cont de interesele Alianței Nord-Atlantice și ale țărilor din regiune, precum și asigurând pacea și stabilitatea în general. Cred că da, este posibil. Acest lucru necesită, în primul rând, o viziune comună la nivelul NATO a provocărilor și amenințărilor din bazinul Mării Negre, precum și a mecanismelor și instrumentelor pentru a le neutraliza pe termen lung. Sistemul integrat de securitate al regiunii va necesita includerea tuturor statelor, cu excepția, desigur, a Rusiei. Occidentul va trebui să joace un rol mai pro-activ nu numai în crearea mijloacelor și instrumentelor comune de securitate, ci și în procesele de stabilizare internă din țările din regiunea Mării Negre (în principal Ucraina, Georgia și R. Moldova), aflate în tranziție.

Alocuțiune susținută la Masa rotundă internațională “Intermarium – 2020: realizări, provocări, perspective”, Kiev, Ucraina, format online, 9 decembrie 2020. Articol apărut pe BucPress.