Trump, Biden, NATO și Eurasia

George Friedman a realizat cea mai bună analiză a caracterului geopolitic al SUA: este o “insulă”, având doi vecini parteneri; este o putere navală globală prin dominația oceanelor și a mărilor; strategia ei de securitate este oprirea oricărei inițiative de constituire a unui “colos” eurasiatic care s-o atace de pe mare.

Acum 4 ani, la Conferința de Securitate de la Munchen, recent instituita administrație Trump, prin vocile vice-președintelui Mike Pence și a secretarului apărării James Mattis, anunțau obiectivele principale de politică externă ale SUA: China, Coreea de Nord, Oceanul Indian și Oceanul Pacific, dar nu uitau de Europa și cereau creșterea contribuției la apărare a aliaților la 2% din PIB, adică respectarea deciziilor Summitului NATO din Țara Galilor, desfășurat ulterior anexării Crimeeii. În același timp, subliniau aderența SUA la articolul 5 al Tratatului Alianței Nord-Atlantice, iar Trump, la întâlnirea NATO din 2017, avertiza public Germania că nu este de acord s-o protejeze în fața Rusiei în timp ce Berlinul face business cu Moscova. În schimb, țările din “flancul estic” al NATO erau lăudate pentru creșterea la 2% din PIB.

Ulterior, la Paris, era ales președinte Emmanuel Macron, care a dovedit că se vrea “moștenitorul” unei Franțe post-carolingiene, doritoare a fi hegemonul din Europa, așa cum au dorit și Ludovic al XIV-lea, Napoleon și de Gaulle; astfel, a lansat conceptele de „autonomie strategică a UE”, „moarte cerebrală a NATO”, a relansat „armata europeană”, dar fără a oferi elementul central de securitate: deterrence-ul nuclear, plus un „parteneriat cu Rusia”.

Arc peste timp, după 4 ani, la aceeași „masă rotundă” a Conferinței de Securitate de la Munchen, noua administrație Biden vine și subliniază continuitatea politicii față de China, explicată deja din 2017 prin „competiția strategică” cu Beijingul. Administrația Biden adaugă și Rusia și lansează politica oficială de „containment” la adresa acestor state din Eurasia. Merkel, pe final de mandat, spune că Rusia și China trebuie abordate transatlantic, însă că ele pot fi abordate și ca parteneri, subliniind politica de conciliere a Berlinului față de Beijing și Moscova. În același timp, Macron dorește „autonomia europeană” și vrea împărțirea activităților de apărare, spunând că SUA este mult mai concentrată în Pacific decât în Europa.

În concluzie, secretarul general al NATO a pus punctul pe i și anume că UE nu poate exista fără NATO, iar „autonomia strategică” poate duce la o fractură Est-Vest în Europa. Lumea a așteptat „revenirea Americii”, dar națiunile doresc în același timp să-și urmărească propriile interese naționale/geopolitice, iar din acest punct de vedere, vor apărea din ce în ce mai multe puncte divergente între „aliații vechi și noi”. În acest sens, vom asista la reconfigurări, iar România are nevoie de partenerii ei strategici direcți pentru securitate și apărare: SUA, Regatul Unit, Polonia și Turcia.

Anul acesta se împlinesc 10 ani de la semnarea Declaraţiei Comune privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI cu SUA și 10 ani de Parteneriat Strategic cu Turcia, iar acest lucru este o oportunitate pentru o trilaterală la București între cei 3 președinți și articularea unei strategii comune la Marea Neagră.

„Timpul nu mai are răbdare!”