„Nobelul” lui Camus sau intelectualul ca franctiror

Camus întâmpină Nobelul care i se decernează cu sentimentul întâlnirii cu piatra tombală pe cale să se aştearnă peste propria sa carieră. Căci nimic nu îi este mai străin lui Camus decât această încremenire prăfuită ce apare ca semn al sterilităţii creatoare. Ceea ce alţii ar saluta drept consacrare supremă este pentru Camus ocazia de se interoga, în linia acelei autenticităţi ce l-a împiedicat să trişeze, în viaţă, ca şi în literatură.

„Discursurile din Suedia” nu sunt un text de circumstanţă, gândit spre a satiface aşteptările cuminţi ale publicului leneş. Cele două alocuţiuni devin, o dată cu rostirea lor, manifestul în care se află adunată, întreagă şi incandescentă, pasiunea lui Camus: energia cu care apără literatura şi scrisul împotriva tiraniei şi înregimentării este semnul încrederii în trăinicia libertăţii. În clipa în care atâţia dintre contemporanii săi preferă să elogieze supunerea cazonă faţă de dogmă, Camus reafirmă condiţia de franctiror a intelectualului. Lupta sa este o luptă împotriva conformismului, masificării, nivelării ideologice. Ca franctiror, scriitorul nu poate fi decât de partea celor oprimaţi, dar niciodată de partea călăilor.

„Discursurile din Suedia” înseamnă asumarea de către Albert Camus a acestei delicate poziţii: refuzând angajarea oarbă, refuzând estetica de partid şi de stat a realismului socialist, refuzând sterilitatea unei arte experimentale ce eludează realitatea, refuzând barbaria în numele căutării demnităţii umane. Nobelul lui Camus este momentul în care întreaga sa fragilitate iese la lumină, cu sinceritate şi patos. Atacat de comunizanţi pentru temeritatea de a fi criticat stalinismul, atacat de progresişti pentru opţiunea sa în sprijnul unei Algerii federate şi pacificate, atacat de cei care văd în tăcerea sa un semn al laşităţii, iar nu un simptom al sensibilităţii ultragiate, Camus descoperă, în aceşti ani din urmă, solitudinea şi izolarea. Camus este înconjurat de ostilitatea surdă sau zgomotoasă a celor care văd în simpla sa existenţă un atac la ordinea intelectuală a gândirii unice.

Şi poate că de aceea discursurile din Suedia sunt încărcate de emoţia introspecţiei individuale şi colective. Vocea lui Camus este o voce a solidarităţii şi a curajului. Evocarea lui Louis Germain, educatorul care dă, primul, sens vieţii sale, este maniera în care această dragoste tandră faţă de originile sale umile se exprimă, fără rezervă şi în această linie de sinceritate adesea rănită. Vitalitatea lui Camus este, în cel din urmă, inseparabilă de fragilitatea sa interioară. Arta sa, artă de graniţă, îşi află în aceste discursuri o cheie de interpretare. Libertatea de creaţie este, pentru Camus, condiţia fără de care artistul este redus la poziţia de servitor al unei dogme. Pentru Camus – libertarul, arta oficială a URSS nu este decât imaginea, terifiantă, a realismului castrat ce devine discurs al mistificării.

Intelectualul ca franctiror: formula rezumă, memorabil, destinul camusian. În Camus se află ceva din sagacitatea implacabilă a lui Orwell. Cauzele pe care le apără nu sunt cauzele destinate a fi apărate facil. Dimpotrivă. Există la Camus o tenacitate formidabilă cu care alege să fie, mereu, alături de victimele tragice ale veacului său. Discursurile din Suedia sunt mărturia unui spirit care nu poate accepta aderarea plată şi mincinoasă. Curajul din 1957 al lui Camus este unul etic şi intelectual, în egală măsură.

Lui Camus nu i-a fost dat să îmbătrânească. La trei ani de la Nobel, un accident absurd încheia drumul care începuse în 1913. Efigia lui Camus rămâne, până la capăt, aceea a autenticităţii insurgente. Fotografia sa este, în posteritate, una luminată de căldura stenică a solidarităţii cu cei care, prin luptă, aleg să îşi apere propria lor demnitate. Vocea sa ajunge până la noi, clară, vizionară şi intransigentă în limpezimea ei morală.

Articol apărut pe LaPunkt.