Tacitus: eternitatea unui mecanism

Nefiind tacitolog, nici politolog, ci doar latinist, nu pot emite afirmaţii mirobolante, totuşi nu cred să existe un mecanism al parşivităţii în cadrul relaţiei conducere-cetăţeni (popor), pe care Cornelius Tacitus să nu-l fi sugerat măcar.

Ceea ce se întâmplă la noi, pentru a nu ştiu câta oară, se înscrie perfect în triada propuneri-zvonistică-realizare, exersată cu succes, până la un punct, încă de Nero, Caligula şi alţii (mult) mai recenţi.

Despre posibilele reduceri salariale și desigur iminenta sărăcire a Țării pe baze pandemice nu se prea vorbeşte,  doar canalele străduindu-se să ne infecteze, după cum am mai scris: vin feluritele alegeri; cât privește posibilele concedieri fie și cu plăți compensatorii, decât să rămâi pe din afară, preferi să ai salariul diminuat chiar şi în următoarele şase-zece luni (cum informează zvonistica abilă a conducerii), ca o cutumă deja (aproape) firească. Dacă înainte de 1989 existau suspiciuni, discret întreţinute tot prin „munca de la om la om”, despre funcționarea  unui minister al zvonisticii, e evident că şi acum există structuri specializate în aşa ceva: „timpurile sunt atât de molipsite şi de murdărite prin linguşire, încât nu numai oamenii de frunte din stat, care trebuie să-şi apere locul de vază prin slugărnicie… ci chiar numeroşi senatori se ridică pe întrecute spre a face propuneri care prin josnicia lor depăşesc orice măsură”,  scrie Tacitus, acum 1900 de ani.

Ca atare, un banc, aparent revolut, îşi păstrează vigoarea: partidul şi guvernul hotărâseră ca toţi românii să se spânzure; în cadrul unor adunări populare (sau… băi de mulţime) li s-a explicat cetăţenilor despre binefacerile soluţiei cugetate de conducerea Statului; mirabil, un singur român şi-a permis să aibă o neclaritate interogativă: funia şi-o cumpără fiecare sau o dă guvernul prin sindicat??? (azi prin ONG-uri). Chiar dacă nici Europa Liberă, nici bancurile nu schimbau în fapt nimic în România, acestea din urmă reflectau, măcar din interior, o stare de fapt.

O altă propunere, din categoria zombi, cu reale șanse de reușită în cadru pandemic – nici nu se putea altfel – se referea și atunci și acum la reducerea numărul materiilor de la 13-14, la vreo 6 (şase); că din cele esenţiale rămân și vor rămâne religia şi sportul, nici nu ar fi de mirare, având în vedere procesul de prostire naţională practicat prin săritura peste cal chiar în absenţa animalului sau a aparatului patruped. În fond, dacă, după opinia unui fost președinte al Țării (noastre), nu are rost să înveţi despre antichitatea clasică atâta timp cât pe Herodot îl găseşti şi pe internet, ce rost au orele de religie atâta timp cât poţi urmări emisiuni profesioniste atât pe posturile  de televiziune consacrate cât şi pe toate celelalte? Despre ura foştilor corigenţi ajunşi conducători și mediatici am mai scris, propunând iterativ ca fiecare, de la pigmeu la mare, să-şi facă publică foaia matricolă (clasele I-XII, facultate, masterat, doctorat, academie, etc.), fiindu-ne astfel mai clar de unde ni se trage lupta naţională împotriva învăţării, a școlii.

Un alt aspect vizează realizarea cetăţeanului mediu: idealul politicienilor conducători (de ieri, azi sau mâine) este cetăţeanul mai mult decât turmentat, cel de tip nou înainte de 90, dacă se poate tâmpit, adică incult până la sub intelectual, care să nu-şi pună nici un fel de probleme şi care să voteze în unanimitate; în acest sens instrumentul ideal este un sistem de învăţământ debil, în permanentă schimbare involutivă, până la reducerea la absurd. Se pune desigur solemn întrebarea: dar cine va mai conduce?? Evident, odraslele celor de azi (ei înşişi, în bună măsură, descendenţi ai celor de ieri), trimise la studii în străinătate, unele chiar pe urmele genitorilor, pe durată cât mai îndelungată,  spre a reveni apoi întru fericirea norodului „cu chipul lor isteţ de oaie creaţă”, cum frumos spune Eminescu. Dar, mai evident este dispreţul faţă de cei de jos „care suspină de fantasmagoriile claselor superioare”, nota Titu Maiorescu la 1868, ceea ce înseamnă, încă o dată, continuitate. Lovind din nou prin indiferență în şcoală, preponderent în cea rurală, vor ajunge la desăvârşire „Plângerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus”, remarcate de acelaşi Maiorescu încă în secolul XIX. Cu cât prostia naţională este mai bine instalată, cu atât devine conducerea mai uşoară; şcolarizarea minimă suprapusă peste „uitarea istorică” specific românească, rezolvă în scurt timp problemele: câţi mai erau în viaţă dintre cei care apucaseră vremurile republicii? se întreabă acelaşi Tacitus. Esenţial este ca procesul demoliţionist să fie înfăptuit plenar cu persoane impostoare, activiști și mediatici; opiniile în media ifosardă aparţin cel mai adesea fie unor escroci trecuţi prin învăţământ în calitate de fii sau fiice, fie unora, asemenea acestora. Deloc întâmplător, cercetându-i (nu mai mult decât merită) vom constata că fac parte, cu unele lăudabile excepţii, tocmai din categoria celor „cu chip isteţ de oaie creaţă”.

Apoi, căinarea şi miorlăiala despre criza morală a poporului român reiterată, bineînţeles, de cele mai amorale personaje din societatea de azi (şi de ieri), se înscriu pe aceeaşi linie a mecanismului; tot reformând (i)moral poporul, ajungem la perfecţiune, adică la cei mulţi care cu mintea lor nu deosebesc cele ce sunt spre cinste de cele ce înjosesc, parafrazându-l pe acelaşi sumbru Tacitus. În esenţă, problema moralităţii e dezarmant de simplă: cine nu e cu noi în cuget și (ne)simțire –  înainte de  a ne fi împotrivă –  e imoral.

Evident, lucrurile prezentate până aici au o voită tentă catastrofică, şi nu întâmplător: nimic nu e și nu va fi chiar atât de grandios (dar nici neglijabil), cetăţenii nu vor degenera de tot (gena romană rezistă de aproape două mii de ani, nu chiar de peste două mii cum cred unii…); concluzia va fi că avem conducători, dacă nu foarte inteligenţi şi neapărat rupţi de realităţile Ţării, totuşi nu atât de malefici pe cât credeau unii care, precum înainte de 1989, au înţeles greşit mesajul partidului, nestrăduindu-se să-l penetreze. Prin urmare, propunerile trecute prin zvonistică şi implementate cu partinică viclenie deloc neglijabilă, vor da rezultatul scontat: poporul e mulţumit că, în fapt, lucrurile nu sunt chiar dezastruoase, ba i se dă voie să creadă că „domle, n-a avut ăştia curajul s-o facă aşa cum voia ei…” (prin 1982 s-a zvonit o scumpire imensă a alimentelor; printre altele un pachet de unt urma să „crească” de la 8 sau 10, la 20 de lei; evident a crescut la 12 lei și a fost raționalizat). Cu alte cuvinte „boborul suveran” a fost și e pe poziţie. Conducătorii, chiar dacă n-au auzit de Tacitus, probabil nici de pe internet, dară-mi-te să-l citească, sunt la rândul lor mulţumiţi de funcţionarea mecanismului.

De fapt în asta stă problematica în discuţie: cu ani în urmă, la un cămin de bătrâni, l-am cunoscut pe venerabilul Josef Rosenfeld; era trecut de 90 şi fusese deţinut la Auschwitz timp de cinci ani; intrase printre primii şi ieşise printre ultimii. În ciuda vârstei era într-o formă de invidiat. Printre altele, mi-a mărturisit că supravieţuirea lui e în primul rând consecinţa unui hazard de esenţă divină, dar, în al doilea rând, rodul propriei înţelepciuni; era un ofiţer SS care îi anunţa în fiecare seară, la apel, că în dimineaţa următoare vor fi executați prin împușcare; noaptea unii încercau să fugă şi erau seceraţi la lumina reflectoarelor. Alții făceau infarct de teamă. Văzând că dimineaţa execuţiei în masă se tot amâna, domnul Rosenfeld ajunse la  concluzia că, indiferent de bătăi, frig, foamete sau păduchi, important era, până la urmă, să nu fii împuşcat: „şi uite aşa au trecut cinci ani de chinuri, dar cu o bucurie zilnică: nici azi n-am fost împuşcat”. Absenţa zvonisticii, de la un moment dat, a creat panică: „în ultimele săptămâni ofiţerul dispăruse, iar pe mine asta mă îngrijora, nu mai ameninţa nimeni, în schimb mureau de-ai noştri ca muştele de la bombardamentele americane…”.

Concluzia lui Josef Rosenfeld stă sub semnul lui semper ubique (mereu şi peste tot): „dacă accepţi relele mai mici de teama unuia suprem, poţi scăpa… dacă alegi să asculţi zvonurile  şi le înfrunţi, ajungi „erou” peste noapte”.

De fapt, indiferent de opţiune, mecanismul trebuie să funcţioneze dincolo de bine sau rău.

Articol apărut pe LaPunkt.