Delațiunea…

sau mai popular turnătoria (că tot din latină e, tornare), ar putea primi putere juridică, plasându-ne într-o cavalcadă a continuității. Câteva proteste vocale, după anunțul posibilei legiferări a delațiunii ca formă și de recompensare procentuală a cetățenilor vigilenți în fața spoliatorilor avuției naționale și nu numai, ne duc la necesitatea explicării fenomenului existent în fapt de când societatea omenească. Nu vom ajunge nicidecum „un neam de turnători”; nu mai mult decât alții.

Pentru  a înțelege proveniența semantică a delațiunii, ne raportăm la verbul deferre cu supinul delatum, a duce în altă direcție dar fără voie, a acuza. De aici delatio, acuzare,  plângere. Puterea juridică exista deja în dreptul roman evidențiată în sintagma delationem alicui dare, adică a da, a oferi cuiva rolul de acuzator.

Dar să nu facem abstracție de delatura, calomnie. După cum rezultă din Codexul teodosian însă delator este și delator (turnător) și acuzator. Ideea recompensării delatorului nu este nici ea nouă, având aproximativ etatea delațiunii. Acțiunea delatorie avea ca scop demascarea inamicilor Statului, a unor lideri, dar și mulțumirea delatorului pentru onestitatea sa vigilentă.

În Roma, dintre  cazurile clasice de delațiune, unul: marele poet Lucanus, după ce căzuse în dizgrația adulatului amic Nero pe care îl cultivase până la nivelul penibil al dedicărilor versificate, a fost condamnat la sinucidere, suspectat pe bună dreptate de participare la celebra conjurație a lui Piso, de care nu era străin nici unchiul său, Seneca, educatorul lui… Nero. Pare-se că inițial poetul a încercat să scape turnându-și mama. Nero a judecat logic: dacă știe de ea, înseamnă că și el e participant. De reținut: Nero nu a condamnat-o pe mama Acilia, probând că nu e chiar atât de rău. Evident, fiului nu era să-i dea încă un premiu literar pe lângă titlul de augur obținut deja.

Delațiunea recompensată devine firească în Evul Mediu, grație Inchiziției care pune la punct un sistem prin care delatorul nu risca (aproape) nimic dat fiind că nu ajungea față în față cu cel acuzat. Exista însă riscul ca la o analiză atentă delațiunea să nu își confirme conținutul astfel că delatorul ajungea acuzat. Sacra Inchiziție nu greșea niciodată. În paranoia lui, monahul Savonarola inventează delațiunea infantilă, convins că puritatea copiilor generează delațiunea curată. S-a practicat și ulterior. Delațiunea obținută prin tortură era însă irelevantă sub aspectul veridicității mărturisirii, după cum avertizează chiar unii inchizitori, universitari de elită. Dar se practică și azi. Aș atrage atenția însă asupra unui aspect la care cert nu se gândesc inițiatorii legiuitori de azi: deferre nomen amici mei de ambitu, denunțându-l pe prietenul meu îl acuz de corupție electorală; sau, poate unii se gândesc să nu mai candideze… Delațiunea devine rentabilă însă într-un proces  juridic, primind numele de încheiere a unei înțelegeri (cu cine trebuie). Oricum, o vorbă foarte veche avertizează că e în firea omului deferre quid in anima, a da pe față orice e în suflet, bun sau rău…

Articol apărut pe LaPunkt.