Adolescentul pășește peste pragul tinereții, descoperind mirosul și gustul maturității când înțelege că problemele ce se ivesc în viața nu dispar de la sine, că unele poposesc mai mult decât și-ar dori respectiv că viața nu este o continuă evoluție spre starea de bine, că de multe ori trebuie să accepți și starea de (ne)bine, să conviețuiești cu greutățile vieții, cu discontinuități care în mod contemporan îți fac viața un calvar, dar în perspectivă te ajută să capeți o nouă privire asupra vieții, o altă adâncime.

Depresia adolescentină se ivește atunci când tânărul consideră că evoluția continuă și neîntreruptă spre mai bine nu are loc, că problemele nu dispar, că acestea poposesc prea mult în activul său emoțional, etc.

Dar trebuie să înțeleagă ex propriis sensibus lucrurile acestea căci noi părinții nu le putem trăi în locul lor, prin mandatar. Așa-i și cu Democrația, trebuie să suporte niște crize, să treacă niște teste de maturitate pentru a putea trece la next level, aceasta pentru că orice lecție primită de la alții nu e efectivă.

Când Iluminismul, Kant, Descartes au amorsat perspectiva raționalistă a Omului și pe cale de consecință a sistemelor abstracte create de om s-a creat si aparența extrem de neîntemeiată că evoluția este mereu spre mai bine, că nu există evoluție prin acumulare și asimilare, prin stat pe loc, că nu există evoluție prin dus și întors, ca în fizica cuantică unde electronul ajunge acolo sau dincolo fără să știm în mod exact cum. “Revoluția” trebuie să fie continuă căci altfel nu-i evoluție și nu-i Mai bine.

Evoluția este spre un Mai bine din perspectivă iluminismului raționalist, sau cum se spune pe românește mai binele este dușmanul binelui.

Depresia colectivă intervine când viața își atinge limitele, își este suficientă sieși cu Binele, dar pentru că tendința, ritmul este de a descoperi Mai binele, oamenii luați individual dar și colectiv încep să considere că ceea ce au nu este suficient și este nevoie să treacă la un nou nivel, acolo unde artificialitatea și abstracțiunile au pe deplin aplicabilitate, în condițiile în care Viața și-a consumat resursele cu Binele.

În Dialogul Sofistul, Platon (efectiv întrucât nu doar gândurile sunt ale lui Platon și nu ale lui Socrate care tace, vorbind doar Străinul din Elea) discută unul din versurile lui Parmenide „Nicicând nu va învinge această opinie, că sunt cele-ce-nu-sunt; de la această cale de cercetare gândul alungăți (..).” Ceea ce nu este nu este deloc, nu poate fi exprimat, astfel că nici falsul, minciuna nu pot fi reale. Pe scurt, Parmenide consideră că inexistentul nu există întrucât aceasta ar contraveni principiului noncontradicției (însușirile incompatibile nu pot coexista).

Străinul din Elea, printr-un demers substanțial ajunge să arate că neființa cumva este, având o formă de ființare chiar dacă nu are ființă. Mecanica vieții, după cum ne arată Platon, face în așa fel încât uneori, pentru momente scurte de timp (ființare și nu ființă), însușiri incompatibile să subziste, neființa cumva să aibă ființare.

Nu-i sofism ieftin, nu-i discuție despre sexul îngerilor, ci privește chiar esența democrației după cum vom arăta în continuare. Aceasta pentru că întrebarea fundamentală privește natura Democrației, caracterul continuu al acesteia, mereu amorsată spre Mai binele despre care vorbeam anterior (până la Binele din Ideile lui Platon), sau din contră Democrația este precum viața cuprinde ab initio posibilitatea privirii peste umăr, a statului pe loc, a mișcării de dus și întors, etc.

Am putea spune că precum pentru omul bun, esențialmente bun, perspectiva răului este mereu acolo, învecinată cu epiderma sa, fapt ce-l face pe cel bun să fie mereu în alertă, în starea de veghe necesară pentru a face Binele pe care-l voiește și a evita săvârșirea Răului pe care nu-l voiește, la fel și pentru Democrație perspectiva exagerării, scăpării piciorului este deopotrivă prezentă și în mod paradoxal e posibil să fie un semn de sănătate și nu neapărat de boală (sub rezerva ca nu ajungi să săvârșești Răul pe care nu-l dorești).

Democrația trăiește și trebuie să trăiască în continuare nu într-un mediu complet imunizat (o utopie cu vocație distopică), ideală și perfectă ci într-un mediu unde faptele vieții conferă substanțialitate, spectrul exagerării în sus sau în jos, la stânga sau la dreapta fiind mereu prezent.

Fără această conștientizare democrația rămâne o chestiune inefectivă, abstractă și teoretică ce se frânge la prima adiere de vânt.

În mod esențial, Democrația este definită din două perspective, una mai înaltă decât alta. Prima si cea mai des întâlnită în sistemul românesc (de democrație) privește partea politică, partea de alegeri politice (ca și acum), în timp ce perspectiva mai veche, mai europeană (de unde si confortul englezilor după BREXIT, al americanilor după alegerea lui Trump) are în vedere mecanica intrinsecă, instituțională, meritocratică de funcționare a sistemului democratic.

Cele două perspective reprezintă coroborarea abordării cantitative (cei mulți au întâietate în fața celor puțini, căci așa-i la alegeri) cu cea calitativă, intrinsecă în acord cu care argumentul și reperele obiective au întâietate, dincolo de orice număr sau cantitate.

Să ne bazăm doar pe o perspectivă ignorând cealaltă perspectivă este o disfuncționalitate, o aparență democratică și nu o Democrație, întrucât relația și modul în care se coroborează cele două perspective conferă substanțialitate Democrației.

În Constituția României, cele două perspective mai sus menționate sunt cuprinse în art. 1 alin. 1) – România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, respectiv în art. 1 alin. 3) – România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.

Ideea de a da plenitudine doar perspectivei politice a Democrației, să transformăm alegerile pentru funcția de Președinte într-o chestiune de viață și de moarte, reprezintă o exagerare profund nedemocratică menită să confere atât caracter mesianic unei singure Persoane, unei singure Instituții dar și să șubrezească, să transforme în aparență restul mecanismului constituțional ce asigură în realitatea caracterul democratic, de stat de drept al statului român. Noi românii am rămas captivii unei idiosincrazii în acord cu care Președintele României este salvatorul. Or istoria ne spune și altceva…..

Democrația nu se verifică, nu se testează doar la alegeri ci și în funcționarea statului și nu doar a funcție de Președinte.

Or dacă funcționarea statului este împiedicată, pervertită, substanțial afectată de alegerile politice atunci părinții fondatori trebuie să stea din nou de vorbă atât între ei dar și cu cetățenii pentru a corecta erorile de sistem.

Englezii au acceptat BREXIT-ul pentru că au știut că dincolo de referendum există și altceva, americanii au acceptat pe Trump Președinte pentru că știu că există și altceva în afară de alegeri, că Democrația este mai mult, trebuie să fie mai mult decât exercitarea dreptului de vot.

Pentru prima dată în istoria noastră modernă, noi suntem pe punctul de a testa limitele Democrației noastre post-decembriste, să verificăm în ce măsură Democrația și Constituția trec sau nu testul vieții. Pentru că vrem sau nu milioanele de oameni ce au votat într-un sens sau altul fac parte din viața noastră, sunt o realitate la nașterea căreia unii am contribuit mai mult decât alții.

Nu poți sancționa, condamna, înjura doar pentru că există persoane ce privesc Democrația în mod plenar, că nu dau întâietate doar alegerilor libere și democratice ci privesc și partea intrinsecă și efectivă a Democrației.

Aceasta poate și pentru a substitui disperarea lipsei unei opțiuni reale și rezonabile între unul și alta cu speranța că Statul a dobândit o anumită maturitate totuși.

NU poți folosi spectrul alegerilor ca temei pentru a induce frica disfuncționalității în mod automat a statului și democrației. Este o formă de barbarie democratică să consideri că alegerile, participarea sau nu la alegeri transformă un caracter democratic într-unul nedemocratic sau invers.

In Rinocerii lui Eugen Ionescu, singurul care nu vede rinocerii (ideologii fanatici) pe strada este ateul Botard, dovada ca echilibrul în viață are nevoie si de altceva decât Rațiunea (partea matematizată a Gândirii), care nu cuprinde chiar totalitatea vieții (Ortega Y Gasset vorbește despre faptul că Descartes a echivalat Rațiunea cu Gândirea, pentru prima dată).

Democrația, înainte de a fi un concept politico-juridic, parcurge, a parcurs sau ar fi trebuit să parcurgă traseul dat de următoarele repere: mai întâi o Utopie, apoi o Distopie pentru ca în final să se întoarcă la matca firească și naturală a Vieții, dacă nu dorește să devină o Tragedie.

Înainte însă, ne ajută Eugen Ionescu să înțelegem cum se poate ajunge la Tragedie. Și o face în două rânduri (ordinea nu-i cronologică).

Mai întâi, într-unul din interviurile sale (cu Claude Bonnefoy), Eugen Ionescu spunea ca este suficient sa încetinești mișcarea evenimentelor pentru a ajunge la tragic sau sa crești dinamica acestora pentru a descoperi comedia. Viteza cu care se întâmpla lucrurile deosebește tragicul de comedie.

Vedeți la noi zilele acestea când lucrurile se întâmplă cu o viteza atât de mare încât credem ca-i o comedie (nu cea mai reușită, dar comedie), însă daca privim cu încetinitorul si fragmentam puțin evenimentele putem ajunge la concluzia ca este vorba despre o tragedie cat se poate de reala.

Apoi, tot Eugen Ionescu creează mai detaliat in Englezeste fara profesor  (spre deosebire de scena din Cântăreața Cheala) așa numita scenă a pompierului unde pompierul ce ajunge la familia Smith si constata ca nu are niciun foc de stins întreabă daca n-au cumva cunoștință de alte incendii prin împrejurimi si așa se ajunge la domnul Cook care nu are/avea dreptul la stingerea incendiilor caci mama lui era de origine evreiasca si e interzis sa stingi incendii la evrei; întrucât anul trecut Domnul Cook își stinsese singur incendiul ce i-se ivise in casa (ca sa se răzbune) a fost dat in judecata, Statul a câștigat iar sancțiunea va consta in incendierea oficială a casei astfel încât aceasta sa ardă pana la capăt, cu amendamentul ca domnul Cook va avea dreptul sa-si ia in prealabil mobila.

Perspectiva iluministă declinată asupra Democrației, unde la capătul evoluției există totdeauna un Mai bine, reflectă pe deplin natura utopică a mecanismului democratic. Utopia democratică devine distopie democratică atunci când în goana după acel Mai bine, se creează ficțiuni și abstracțiuni care într-un final ajung să pună la îndoială nu doar natura intrinsecă a Democrației dar și binele destinatarilor acesteia (indivizii).

Mai binele utopic împreună cu abstracțiunile distopice contribuie din plin la necesitatea privirii retrospective a Democrației, la întoarcerea capului spre Viață, așa cum este aceasta, cu suișuri și coborâșuri, fără evoluții continue și în linie dreaptă. Și Mai binele dar și Abstracțiunile distopice creează un fel de bulă, de artificială protecție împotriva Vieții pentru Democrație, or locul Democrației nu e in bule artificiale și sociale, în bule de laborator ci în mijlocul vieții căci acolo își întărește și sufletul/esența dar și epiderma/mecanica procedurală.

România și democrația noastră complet imatură și pe alocuri barbară este captiva acestei direcții utopice combinate cu cea distopică (Mai binele generat de artificialitatea vieții. Așa sperăm noi) iar la prima manifestare concretă și efectivă a vieții, a dinamicii vieții constructul riscă să se frângă.

Suntem adolescentul din primul paragraf ce nu a dat cu nasul de mirosul maturității. Și ne mai întrebăm de ce social media sau intriga unora sau altora (statali sau nu) sunt atât de efective.

Eugen Ionescu pe la 60 si ceva de ani, după ce la tinerețe scrisese „NU” unde punea si el accentul pe cât de mică este cultura română (dar nu ca Cioran in Schimbarea la fata a României) lasă sa se înțeleagă ca ar vrea sa trăiască într-o tara ca Romania întrucât aceasta a demistificat si arogantele dreptei dar si pe cele ale stângii, spre deosebire de Franța, spre exemplu căreia i-a luat ceva timp pana sa scape de opiul maselor/marxismul cum ii spunea Raymond Aron – conducătorul de doctorat al lui Neagu Djuvara, ca ajunse vorba; a trebuit sa vina Soljenițîn cu Arhipelagul Gulag pentru ca cei intelectuali din Franța sa înțeleagă ca marxismul este doar un plânset si nimic mai mult.

Rezistenta unor astfel de tari (Romania, spre exemplu) fata de ideologie/manipulare ar trebui sa fie mai mare, după criteriul lui Ionescu însă scaner-ul nostru politic reacționează doar la formele extreme nu si la nuanțe, sau la formele mai moderate de exagerare ideologica/politică unde Nictalopia sau cecitate nocturnă, orbul găinilor (omul sau animalul nu văd in întuneric), devin regula.

Cecitatea nocturnă mai are o consecință în afară de capacitatea de a vedea stânga – dreapta și exagerările acolo existente, și anume agregarea, funcționarea după categorii ce ignoră individul. Individul nu mai este vizibil ci doar clasele si categoriile.

In 1934 Mihail Sebastian s-a declarat evreu, român si dunărean. Nae Ionescu (in prefață „pierduta” la romanul De doua mii de ani) spune asa „Esti tu Iosef Hechter Om de la Dunarea Brailei? Nu. Ci Evreu de la Dunarea Brailei. ”  Hannah Arendt in Totalitarismul si Marta Petreu in Diavolul si ucenicul sau vorbesc despre trecerea de la antiiudaism la antisemitism cu ajutorul unei negații – negarea idei de om pentru evrei. Filmul Aferim (regizor Radu Jude) are o secvență in care un personaj recunoaște țiganilor calitatea de oameni dar nu si evreilor.

Nae Ionescu nu-i recunoaște lui Mihail Sebastian ființa, natura de om.

Marta Petreu, vorbind despre Rinocerii lui Eugen Ionescu (scrisa prin 1959), și despre modalitatea în care acesta, spre deosebire de prietenii săi din Generația anilor 30, a reușit să facă față celor două extreme ideologice (de stânga și de dreapta) stând în afara acestora, spune că „pentru Ionescu, persoana, individualitatea umană, acel a fi tu însuți a fost de-a lungul întregii sale viețși opere, cheia miraculoasă a lumii și corolarul Creației. (…) omul nou sau Rinocerul a renunțat la persoana lui, trăiește în impersonal, pentru el persoana concretă este fantasmă.”

Eugen Ionescu, în Prezent trecut, Trecut prezent spune „nu sunt un om nou. Sunt un om”.

Putem fi Oameni în mai multe feluri și nu doar într-un singur fel, majoritar acceptat.

De la Caragiale până la Cioran, de la D.D. Roșca și până la Eugen Ionescu, intelectualii și-au pus problema specificului național. Cioran în Schimbarea la fața a României este mai categoric și mai cinic, biciuind sau mai bine blestemând acest specific. Caragiale este mai îngăduitor și mai înțelept în 1907 din Primăvară până-n Toamnă, asemenea lui Eugen Ionescu din Nu, sau lui D.D. Roșca în Mitul utilului.

Astăzi avem aceeași problemă dar nu a incapacității de a identifica specificul național, ci a modalității în care este reflectat acest specific la nivel obiectiv/formal-oficial întrucât aceasta este problema noastră – diferența dintre identitatea noastră culturală, reală și efectivă și modalitatea în care aceasta este reflectată în mediile ce devin cu timpul repere obiective, normative de urmat și citat.

Articol apărut pe LaPunkt.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu