Republica Moldova şi Uniunea Europeană după 27 iunie 2014

Semnarea Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană la 27 iunie 2014 reprezintă un pas important pe calea integrării europene a statului de la est de Prut. Totuşi, victoria pro-europenilor de la Chişinău este una ce poate fi uşor anulată de evoluţiile imediat următoare.

Acordul semnat vineri la Bruxelles deschide fără doar şi poate calea conectării economiei moldoveneşti la cea europeană, totuşi nu este nici pe departe sigur că va exista timp suficient pentru ca integrarea economică să devină una cu adevărat substanţială.

Spre deosebire de situaţia de pre-aderare a României, în care toate forţele politice îşi asumaseră susţinerea parcursului european al ţării, în Republica Moldova, atât eşichierul politic, cât şi populaţia, sunt puternic divizate între susţinerea integrării în Uniunea Europeană şi a celei în Uniunea Vamală. Dacă alegerile parlamentare din această toamnă vor da câştig de cauză taberei pro-eurasiatice, acordul de liber schimb poate deveni extrem de rapid literă moartă, existând şanse să fie chiar denunţat dacă forţe precum Partidul Socialist al lui Igor Dodon vor deveni destul de influente în forul legislativ de la Chişinău.

Pe de altă parte, în cei şaizeci de ani de stăpânire sovietică, economia Moldovei a fost deplin integrată în cea a URSS, pentru ca după 1991, prea puţine să fi fost făcute pentru schimbarea situaţiei. Chiar dacă astăzi Republica Moldova exportă mai mult în Uniunea Europeană decât în Federaţia Rusă, Chişinăul depinde în domenii cheie, precum energia, de relaţiile cu Moscova, iar cotele de export sunt totuşi atât de însemnate încât diminuarea lor bruscă ar lovi extrem de grav economia moldovenească. Chiar dacă unii ar dori sincer integrarea în spaţiul economic european, deocamdată le pare mai raţională păstrarea neschimbată a legăturilor cu spaţiul eurasiatic, chiar cu riscul ratării trenului ce duce spre Bruxelles.

În aceste condiţii, Uniunea Europeană şi România trebuie să acţioneze înţelept şi hotărât pentru ca pasul înainte făcut pe 27 iunie 2014 să nu fie urmat de alţi câţiva înapoi.

Prioritară este accelerarea conferirii de beneficii cetăţenilor moldoveni până la alegerile din 30 noiembrie 2014, astfel încât aceştia să înţeleagă care sunt avantajele asocierii cu Uniunea Europeană şi să aleagă în cunoştinţă de cauză cel mai bun curs pentru soarta ţării lor. Europenii ar trebui să privească cu bunăvoinţă şi indulgenţă primii paşi ai moldovenilor după semnarea acordului, fără ca aceasta să însemne mită electorală sau propagandă mincinoasă, ci doar o eşalonare judicioasă şi pragmatică a procesului de integrare economică.

Pe de altă parte, după o eventuală victorie a forţelor pro-europene în alegerile parlamentare, trebuie acţionat rapid pentru ca noi şi noi legături între Republica Moldova şi Uniunea Europeană să fie create. Nu există unitate politică, fără integrare economică. Primul exemplu care îmi vine în minte în acest sens este cel al Angliei şi Ţărilor de Jos în Evul Mediu. Aflate mereu sub ameninţarea Franţei, Ţările de Jos au fost întotdeauna sprijinite activ de englezi, pentru care vânzarea lânei din Albion către manufacturile flamande de postavuri reprezenta un adevărat fundament al economiei naţionale. Cu toată superioritatea aparentă a Franţei, alianţa anglo-flamandă, puternic fundamentată din raţiuni economice a reuşit să împiedice anexarea Ţărilor de Jos de către puternicul regat vecin de la sud. La fel cum baronii englezi îşi datorau averile schimburilor cu Ţările de Jos şi din această cauză nu le puteau abandona, aşa nici moldovenii nu vor mai putea abandona Uniunea Europeană în detrimentul amăgitoarei Uniuni Vamale atunci când bunăstarea lor reală va depinde de exportul de produse moldoveneşti în Europa şi de alimentarea cu energie dinspre România.

Am anticipat una dintre căile de acţiune necesare pentru integrarea economică a Republicii Moldova: asigurarea autonomiei energetice a acesteia faţă de Federaţia Rusă prin extinderea şi definitivarea gazoductului Iaşi-Ungheni şi prin construirea unor linii de aprovizionare cu energie electrică care să acopere în proporţie de 100% necesităţile de la est de Prut.

În al doilea rând, România ar trebui să îşi stabilească drept obiectiv înlesnirea fizică a exporturilor de mărfuri moldoveneşti către vest, prin construirea unei autostrăzi Chişinău – Iaşi – Târgu Mureş – Oradea, dar şi procedurală, printr-o asistenţă grijulie pentru ca produsele moldoveneşti să poată fi aduse rapid în situaţia de a respecta toate standardele europene (ceea ce se poate dovedi cu mult mai dificil decât construcţia unei autostrăzi).

În al treilea rând, România şi Uniunea Europeană ar trebui să se aştepte, în cazul victoriei pro-europenilor la alegerile parlamentare, la represalii economice împotriva Republicii Moldova din partea Rusiei, care s-ar traduce în mărfuri blocate la export şi migranţi cărora li se va refuza prelungirea dreptului de muncă în est. Instrumentele pentru absorbţia acestui surplus de mărfuri şi muncitori trebuie gândite şi pregătite din timp.

Nu în cele din urmă, orice interconectare economică înseamnă restructurări pentru reglarea cât mai fină a complementarităţilor deja existente. Cel mai puternic partener le resimte slab sau deloc, cel mai puţin puternic trece prin schimbări mai profunde. Este de aşteptat de pildă ca agricultura tradiţională din Republica Moldova să fie afectată de cerinţele Uniunii Europene şi de concurenţa produselor provenite din economii cu o competitivitate ridicată. O mare parte a cetăţenilor moldoveni sunt ocupaţi în agricultură, astfel încât gestionarea proastă a schimbărilor se poate traduce foarte rapid în sărăcie extinsă şi nemulţumire socială. Managementul eficient al transformărilor structurale pe care le va aduce cu sine acordul de liber schimb devine imperativ.

Enumerarea de mai sus poate fi extinsă şi detaliată pe zeci de pagini. Rolul ei nu este acela de a trece în revistă totalitatea obiecitvelor ce trebuie atinse pe ambele maluri ale Prutului şi la Bruxelles şi de a se constitui astfel într-o adevărată strategie. Enumerarea de mai sus serveşte exclusiv scopului de a demonstra că semnarea acordului de liber schimb nu este un terminus, ci reprezintă abia un început pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. Fără eforturi susţinute, cu mult mai mari decât cele întreprinse până acum, acordul riscă să devină, şi încă destul de repede, un simplu act de drept internaţional, golit de orice conţinut practic. Aşadar, la treabă!