Smicală vs. Finlanda, Bodnariu vs. Barnevernet. Ciocnirea civilizaţiilor

Un nou caz de copiii români despărţiţi de părinţii lor de către autorităţile dintr-o ţară nordică îşi face loc acum în presa de la noi. După ce povestea familiei Bodnariu, care contesta decizia Barnevernet-ului norvegian de a-i prelua în custodie copiii sub motivul relelor tratamente aplicate acestora, a ţinut timp de câteva luni cu sufletul la gură o mare parte a publicului din România, a apărut recent în atenţia publică cazul Cameliei Smicală – Jala.

Potrivit informaţiilor furnizate de doamna Smicală, medic stabilit de mai mulţi ani în Finlanda, căsătorită, apoi divorţată de un cetăţean finlandez, copiii săi cu acesta, în vârstă de 10 şi 11 ani, i-ar fi fost luaţi în cele din urmă de autorităţile finlandeze pentru că ar fi dorit să plece cu ei în România. Pentru că s-ar fi opus acestei măsuri, doamna Smicală ar fi fost agresată de către executorii deciziei, şi-ar fi pierdut locul de muncă şi ar fi fost condamnată cu suspendare la 6 luni de închisoare.

Ceea ce m-a mirat extrem de mult a fost că în niciunul dintre articolele de presă din România care tratează subiectul nu am identificat o poziţie oficială finlandeză, ci doar versiunea doamnei Smicală şi luări de poziţie ale politicienilor români care au sărit în apărarea dumneaei. Ca jurnalist, ca istoric, ca om de bun simţ, mi s-a părut că nu îmi pot forma o opinie echilibrată fără a da cuvântul şi părţii celeilalte.

Pentru cei care s-au simţit la fel de nedumeriţi ca şi mine, public aici rezultatele acestei mici investigaţii.

Cum era poate de aşteptat, presa finlandeză nu acordă o mare atenţie acestui caz. Chiar dacă acordă, articolele pe acest subiect sunt dificil de identificat, deoarece presa finlandeză nu oferă nume în astfel de cazuri, tocmai pentru a-i proteja pe copii. În cele din urmă, cu sprijinul unui jurnalist din Finlanda, am identificat articolul cu titlul aproximativ „Furie în România privind protecţia copilului din Finlanda – demonstraţii de-a lungul ţării” din săptămânalul „Suomen Kuvalehti”, o publicaţie de înaltă calitate jurnalistică din Finlanda.

Ce am putut afla din acest articol:

1. Copiii doamnei Smicală-Jalaskoski au fost ridicaţi în mai 2015 ca urmare a unei decizii a Protecţiei Copilului din Tampere, în vreme ce sentinţa de condamnare cu suspendare a fost dată în mai 2017. Nu pentru defăimare a autorităţilor finlandeze, cum precizează uneori presa de la noi, ci pentru încălcări aduse sistemului finlandez de protecţie a datelor şi pentru violenţă la adresa angajaţilor statului finlandez.
2. Două plângeri făcute până acum pe marginea cazului au fost respinse de oficialii din domeniu, în vreme ce a treia este în curs de procesare. Cazul a ajuns şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. Detaliile privind luarea în custodie a copiilor de către autorităţile finlandeze nu pot fi făcute publice, conform legii din Finlanda, tocmai pentru asigurarea protecţiei copiilor. La ele au acces doar oficialii care se ocupă cu aceste cazuri.
4. Minna Kuusela, şefa serviciilor sociale din Tampere a precizat că, din această cauză, autorităţile finlandeze nu pot prezenta propria lor perspectivă în ceea ce priveşte cazurile similare celui al copiilor familiei Smicală, fapt care poate conduce la o prezentare deformată a realităţii în spaţiul public, fundamentată doar pe opiniile părinţilor care au pierdut dreptul de custodie. „Dacă se judecă deciziile oficialilor bazat doar pe asta, imaginea poate fi mai degrabă incorectă. Deciziile sunt secrete şi, ca urmare, oficialii nu pot pune pe masă faptele, la fel ca în alte ţări. De asemenea, nu este în interesul copiilor ca informaţiile lor personale să apară în public”, a precizat Kuusela.

Altfel, am mai putut identifica faptul destul de ciudat că doamna Smicală a candidat la alegerile din Tampere pe listele Partidului Adevăraţilor Finlandezi (nu independent, cum s-a susţinut în presa românească), un partid naţionalist finlandez, asemănător UKIP în Marea Britanie, cu o platformă politică anti-imigranţi. Citez de pe profilul de campanie al doamnei Smicală: „Imigranții ar trebui să respecte tradițiile primare finlandeze în cazul în care doresc să trăiască în Finlanda. Asistarea refugiaților nu trebuie să însemne discriminarea negativă a finlandezilor”. Fără îndoială, decizia doamnei Smicală de a candida aici trebuie să fi fost ţintită înspre promovarea problemei sale în spaţiul public finlandez, dar totuşi alegerea dumneaei este fără doar şi poate nefericită: se creează o inconsistenţă în mesajul dumneaei care, cel puţin în Finlanda, dacă nu şi în România, îi subminează credibilitatea.

Cam atât. Suficient însă pentru a înţelege că:

1. Poate ar trebui să lăsăm mai puţin frâu liber emoţiilor şi să încercăm să judecăm mai raţional cazurile de acest fel. În definitiv, deţinem doar o versiune a poveştii, fără îndoială subiectivă, cum este şi normal în cazul unei mame îndurerate care şi-a pierdut copiii. Este firesc să acordăm un oarecare credit şi părţii care nu se poate pronunţa din motive legislative, să lăsăm acolo o rezervă de gândire critică înţelegând cât de delicat şi de complex poate fi un asemenea caz.
2. Merită să facem acest lucru măcar şi numai pentru că Finlanda este considerată un model de bune practici în domeniu, fiind luată ca exemplu de alte ţări bogate şi foarte dezvoltate, precum Elveţia. Nu acelaşi lucru se poate spune despre România, unde sute de mii de copii suferă pe fondul politicilor sociale promovate de guvernele României din ‘89 încoace.
3. În consecință, poate ar fi bine să ne aplecăm puțin să studiem sistemul finlandez de protecție a copilului și să îi înțelegem resorturile interne, înainte de a ne dezlănțui împotriva lui și de a-l cataloga în fel și chip. Însăși această idee a secretizării datelor copiilor, spre protecția lor, normă care este respectată cu sfințenie și de presa finlandeză, ar trebui să ne avertizeze că ne aflăm în fața unui cu totul alt model cultural față de al nostru și că, înainte de a-l huli, ar trebui să îl cunoaștem și să îl înțelegem mai bine.
4. Diferenţa dintre sistemele sociale din nordul Europei şi cele din România este colosală. Individul este liber în măsura în care libertatea lui nu o încalcă pe a celorlalți, iar regula aceasta este respectată cu strictețe. Chiar și atunci, se pare, când unul dintre părinți, fie și din prea multă iubire, restrânge libertatea afectivă a copiilor lui (înțeleg, din spusele doamnei Smicală, că acesta ar fi unul dintre „capetele de acuzare” ale autorităţilor finlandeze). Poate fi o experienţă dificilă pentru un român care vine dintr-o societate în care se înţelege prea puţin că sunt cu adevărat multe cazuri în care ceea ce faci tu în curtea ta chiar priveşte comunitatea în întregimea ei. Dacă vă simţiţi deranjaţi de manelele date la maximum de vecin, încercaţi să mergeţi cu raţionamentul mai departe şi să vedeţi că peste ani, copilul crescut prost de vecinul dvs. vă poate cauza dvs. şi comunităţii din care faceţi parte nenumărate probleme. Societatea finlandeză a ajuns la concluzia că intervenţia statului este bine să se producă încă de la cele mai mici indicii că respectivul copil ar putea fi crescut prost, prin restrângerea propriei sale libertăţi şi cu risc pentru traiul liniştit al comunităţii. Uluitor pentru România, unde sunt încă mulţi părinţi care îşi bat zilnic copiii de o manieră groaznică, mult departe de „pălmuţa la funduleţ” pe care şi mai mulţi o consideră acceptabilă, dar perfect normal pentru Finlanda. Este o ciocnire a unor modele culturale, o ciocnire a civilizaţiilor.
5. De această ciocnire a modelelor culturale ar trebui să ţină cont atât românii care vor să emigreze în ţările nordice, cât şi cei din ţară care protestează acum că se încalcă drepturile concetăţenilor lor. Primii, să se gândească bine dacă vor să trăiască în asemenea societăţi precum cele nordice, pentru că vor trebui să se supună regulilor care funcţionează acolo. Ultimii, pentru că este puţin ipocrit să te mâniezi când sergentul american care l-a accidentat mortal pe Teo Peter nu a fost judecat în România, fiind scos de sub jurisdicţia statului român, dar să ceri acelaşi tratament aplicat americanului pentru cetăţenii tăi care locuiesc şi au cetăţenia altui stat.
6. În concluzie, este bine ca statul român să facă demersuri pentru protecţia propriilor cetăţeni, dar cu respectarea legislaţiei în vigoare a statului finlandez, considerată exemplu de bune practici în domeniu, şi cu respect pentru modelul cultural finlandez. Evident, orice sistem este perfectibil şi probabil că şi sistemul finlandez poate fi îmbunătăţit, poate chiar pornind de la cazul Smicală. Nu emoţia pură, obscurantismul, idolatria, politicianismul, invectivele şi informaţiile trunchiate din presă vor produce efecte benefice doamnei Smicală, copiilor ei şi sistemului finlandez de protecţie a copilului, ci dialogul raţional, argumentat dintre autorităţile celor două state.