Prin Rezoluția 54/134 din 17 decembrie 1999 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a decis ca ziua de 25 noiembrie să fie declarată “Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței asupra Femeilor”. Scopul acestei zile a fost de a atrage atenția asupra faptului că milioane de femei din toată lumea sunt supuse zilnic la diverse forme de violență precum violul, violența domestică, hărțuirea sexuală, căsătoriile forțate sau alte forme de violență, iar natura, raspândirea și combaterea violenței împotriva femeilor este prea puțin subiect de discuție în sfera publică.

Un raport al Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (ADF), lansat în martie anul acesta arată că la nivelul Uniunii Europene una din trei femei a fost supusă la cel puțin o formă de violență fizică sau sexuală după vârsta de 15 ani.

În același raport se arată că procentul femeilor din Romania care au fost supuse violenței fizice sau sexuale după vârsta de 15 ani este aproape de media Uniunii Europene și anume 30%. Cu toate acestea, rezultatele nu reflectă neapărat starea de fapt. De exemplu, în același raport se arată că 46% dintre femeile din Suedia, 47% dintre femeile din Finlanda și 52% dintre femeile din Danemarca au fost de asemenea victime ale violenței fizice sau sexuale după vârsta de 15 ani. Însă, comparativ cu România care potrivit unui studiu realizat de Institutul European pentru Egalitate de Gen are cel mai scăzut index al egalității de gen din Uniunea Europeană, Suedia, Finlanda și Danemarca au cel mai ridicat index al egalității de gen. Așa că procentele violenței asupra femeilor în România ar putea mai degrabă indica faptul că multe dintre cazurile de violență împotriva femeilor nu sunt raportate sau, mai grav, că multe femei privesc violența împotriva lor ca parte normală a vieții lor de “femei”. Acest lucru este într-adevăr posibil. În tările cu un nivel mai ridicat de egalitate de gen este mult mai probabil ca femeile să identifice situațiile de violență și să le raporteze ca abuzive, în comparație cu femeile care trăiesc în țări unde violența împotriva femeilor este fie normalizată, și în consecință neacceptată ca problematică, fie este văzută ca o problemă ce ține de sfera privată și apare ca tabu în sfera publică, iar în consecință sfera publică nu este echipată în mod corespunzător pentru a stopa violența și pentru a capacita victimele ei.

Acesta din urmă este cu siguranță și cazul în România. De exemplu, portivit datelor colectate de Women Against Violence Europe (WAVE), cea mai mare rețea de ONGuri în domeniul violenței împotriva femeilor din Europa, România nu are niciun hotline național pentru femeile victime ale violenței în familie și are doar 41 de adăposturi cu aproximativ 590 de locuri pentru femeile victime ale violenței și copiii lor la o populație de aproximativ 10 de milioane de femei. Se estimează că 71% din locurile de care România are nevoie în adăposturile pentru supraviețuitoarele violenței în familie lipsesc.

Nici la nivel legislativ România nu stă mai bine. Dacă prima lege din istoria României menită să prevină și să combată violența în familie a fost adoptată doar în anul 2003, în raportul ADF menționat mai sus se arată că doar 47% din femeile din România știu de existența acestei legi. În plus, în pofida modificărilor suferite ulterior adoptării, textul legii 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie este în continuare lacunar și nu reglementează mijloace potrivite și eficiente pentru stoparea violenței.

Din fericire, însă, șanse de îmbunătățire există. La 27 iunie 2014 Romania a semnat Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, supranumită și Convenția de la Istanbul. În momentul de față această Convenție este cel mai cuprinzător act cu putere juridică adoptat la nivel european ce are ca scop stoparea violenței împotriva femeilor. Convenția nu doar că reglementează în detaliu modalitățile de prevenire și stopare a violenței, acoperind violența în cele mai multe dintre formele ei, de la violența fizică și psihică, până la hărțuirea sexuală, violul marital, avortul, sterilizarea sau căsătoriile forțate, dar și afirmă în mod expres că violența împotriva femeilor este direct legată de inegalitățile de gen ce există în societate și că violența împotriva femeilor este în sine o formă de discriminare bazată pe gen, înțeles ca un construct social. Ratificarea acestei Convenții de către România și respectarea ei ar avea potențialul să aducă schimbări profunde la nivelul societății românești. În contextul în care România are, nu de multă vreme, un nou președinte care și-a luat angajamentul să ia drepturile cetățenilor în serios, promisiunea ratificării Convenției de la Istanbul ar putea fi dovada că acest angajament privește și drepturile cetățenilor femei, iar ziua de 25 noiembrie ar putea fi un prilej perfect pentru un asemenea angajament.

 

 

Tags: ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu