Noua alchimie financiară europeană

Comisia Europeană (CE) Juncker a lansat cu surle și trâmbițe un program de investiții pentru urmatorii 3 ani de nu mai puțin de 315 miliarde euro. Programul este unul de invidiat din două perspective diametral opuse. Sub o atentă analiză, atât Comitetul de Stat al Planificării dintr-o republică socialisă cât și vrăjitorii rechini ai finanțelor își regăsesc ideile intr-o simbioză desăvârșită.

Prin dimensiuna sa gigantică – implicând investiții medii anuale de 105 miliarde euro adică o sumă ce reprezintă egalul a 80% din bugetul anual al UE – proiectul devine unul extrem de semnificativ.

Dar să vedem cum se compun cifrele.

Baza o constituie un fond de 5 miliarde euro al Bancii Europene de Investitii (BEI) la care UE va adăuga 16 miliarde prin emiterea unor garanții. Aceste garanții reprezintă în mod real doar 8 miliarde euro bani lichizi (provenind din realocarea unor rezerve deja existente la nivelul UE) diferența de garanții de  8 miliarde euro urmând a fi acoperită de statele membre în caz de necesitate. Deci, baza noastră reală este 13 miliarde euro. Dar, totuşi, printr-o simplă ”anagramă a cifrelor” in viaţa reală nu faci din 13 miliarde peste 310 miliarde.

Dar să decriptăm mecanismul mai departe. Aceste 13 miliarde care au devenit 21 miliarde peste noapte vor fi utilizate pentru ca UE să atragă prin împrumuturi de pe piețele internationale suma de aproximativ 60 miliarde euro. Si iată cum am ajuns la o baza solidă și semnificativă pentru investiții pe baza cărora statele membre să conceapă proiecte co-finanțate public sau privat. Aceste proiecte, prin efectul de levier, se vor multiplica la suma de 330 miliarde euro sau chiar pentru optimiști la nivelul de 410 miliarde.

Dar de unde diferența? Păi statele membre vor avea dreptul să se imprumute sau să emita garanții pentru participațiile lor în cadrul acestui nou instrument financiar  Fondului European pentru Investiții Strategice, fără ca aceste noi împrumuturi să fie luate în calculul indicatorilor legați de datoria publică a statelor respective. Altfel, proiectul nu ar fi produs efecte deoarece multe state deja sunt la limita sau peste limita permisa a îndatorării. Iată că banii publici există sau au existat întotdeauna deși ca să îl parafrazam pe Guy Verhofstadt (șeful ALDE si ex-prim-ministru belgian): “să fim serioși, banii publici nu mai există. Există doar datorii publice”.

Până aici am explicat ingineria demnă de un vrajitor al finanțelor. Acum începe ingineria birocratică demnă de un membru adevarat al unui comitet de stat al planificării. Aceste investiții strategice se vor concentra pe domenii precum infrastructura, investiții în internet de bandă largă, sprijinirea IMM-urilor prin diferite instrumente financiare de garantare. Comisia Juncker iși propune “crearea unei conducte de proiecte credibile”. Totul sună frumos, mecanismul fiind unul similar cu cel al fondurilor structurale destinat țărilor membre mai puțin dezvoltate. Numai ca schita sa este una mai degrabă caricaturală deoarece se pune accentul pe trăsături care, cel puțin în cazul României, nu au dat roade.

Astfel, va fi creat un comitet format din “experți” care vor selecta din paleta de proiecte propuse de către statele membre pe acelea care au darul de a produce efectul cel mai ridicat din punctul de vedere al creșterii economice și al creării de locuri de muncă. Proiectele vor fi validate dintr-o “perspectivă comercială și socială”. Dar așa cum comenta profesorul Constantin Gurdgiev de la Trinity College Dublin în publicatia EU Observer – “Birocrați de carieră ai UE vor cere birocraților de carieră ai statelor membre să investească în afaceri productive ”. Dincolo de ironie, modelul clar al fondurilor structurale arată și slăbiciunile acestui plan. Astfel birocrații vor favoria întotdeauna proiectele de infrastructură în detrimentul unor investiții productive. Asta nu ar fi rău dacă rezultatele pozitive ale analizelor cost-beneficiu ar fi la fel de reale si de precise ca profitul din cadrul bilanțului unei firme.

Planul acesta cu multe minusuri este destinat în mod evident în special economiilor dezvoltate, dar în stagnare și recesiune din cadrul UE. De altfel, printre primele state care au răspus pozitiv la cererea de contribuții sunt, cel puțin declarativ, Spania si Franța. Rămâne de văzut tabloul final ținând cont că Juncker a accentuat că o contribuție din partea statelor membre nu garantează finațarea proiectelor lor, sau altfel spus nu există o legătura directă între nivelul contribuțiilor și mecanismul de selecție al acestor proiecte. Modul de selecție al proiectelor precum și alte detalii ale propunerii par încă neclare, deși trecerea de la fantezie la realitate va fi intrețesută tocmai în aceste amănunte.

În ceea ce privește susținerea IMM-urilor, până acum, istoricul utilizării fondurilor de garantare și al altor instrumente destinate acestora și create la nivelul UE este unul foarte slab. Doar 37% din aceste fonduri și-au atins ținta, adică beneficiarii finali. Fondul pentru Investiții Strategice practice își propune implicarea Comisiei în acordarea de imprumuturi cu risc mai ridicat , ceea ce se va dovedi la fel de dificil de implementat ca și antreprenoriatul susținut de stat.

Este mai puțin probabil ca statele nou intrate, deja beneficiare ale fondurilor structurale, să fie foarte innfluențate de noul instrument financiar, cel puțin în prima perioada 2015-2017. România are probleme în a atrage sumele deja alocate și pentru care există bani reali și co-finanțări naționale de nivel mult mai redus. Exemplul cel mai elocvent fiind infrastructura de transport, unde masterplanurile se schimbă într-un semestrial amețitor. Totuși, în cazul în care formula va da roade, România va beneficia indirect deoarece se estimează o contribuție anuală la PIB-ul European de 0,7% ca urmare a acestor proiecte susținute din Fondul European pentru Investiții Strategice.

Meritul real al acestui mecanism este schimbarea clară de curs de la o politică de austeritate favorizată de Comisia Barosso la o politică  înclinată spre repornirea economiei. Chiar și fără bani noi se poate crea valoare. Depinde de riscurile pe care ni le asumăm.