Interviu cu Mihaela Mazilu-Babel, cercetător în dreptul UE: „Unul dintre motivele pentru care nu se solicită mai des intervenția Curții de Justiție a UE este că un răspuns interpretativ durează, în medie, mai mult de un an”
În pofida faptului că instituţiile europene influenţează tot mai mult viaţa de zi cu zi a cetăţenilor europeni, puţini cunosc detalii despre structura şi activitatea acestora. Mai ales în ceea ce priveşte celelalte instituţii în afara Parlamentului, Comisiei şi Consiliului, cunoştinţele cetăţenilor sunt aproape nule.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) este una dintre aceste instituţii puţin cunoscute publicului larg, deşi are o importanţă capitală pentru fenomenul juridic din Europa. Recent, posibilitatea ca Brexit-ul să fie decis de acest organism, a creat o importantă publicitate CJUE.
Care sunt atribuţiile CJUE şi care sunt parametrii ei de funcţionare la momentul actual puteţi afla din interviul acordat de Mihaela Mazilu-Babel, cercetător independent, specializat în drept UE, CEDO și drept constituțional, redactor juridice.ro şi colaborator lunar la Pandectele Române, lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.
Vladimir Adrian Costea: Care sunt speţele care intră în competența Curții de Justiție a Uniunii Europene?
Mihaela Mazilu-Babel: Înțeleg întrebarea ca referindu-se strict la Curtea de Justiție, și strict la procedura trimiterii preliminare. Pentru întreaga jurisdicție a Curții de Justiție a Uniunii Europene se pot citi articolele 19 TUE și 251-281 TFUE.
Astfel, în ceea ce privește competența Curții de Justiție pe calea trimiterii preliminare, există, în primul rând, patru tipuri de spețe, Curtea de Justiție beneficiind de jurisdicția de a interpreta patru mari categorii de acte normative:
(1) dispozițiile tratatelor și alte acte și principii care au fost ridicate la rangul de drept primar
(2) actele instituțiilor, agențiilor, organelor Uniunii,
(3) dispozițiile din acordurile internaționale încheiate de Uniunii și cele emise de organele care au luat naștere drept urmare a acelor acorduri, precum și
(4) dispozițiile de drept UE la care face trimitere legislația națională – chiar dacă situația este una pur internă
Totodată, Curtea este singura care are competența de a invalida acte de drept secundar ale Uniunii Europene.
În plus, obiectul unei trimiteri preliminare îl poate reprezenta, indirect sau direct, chiar hotărâri anterioare ale Curții de Justiție, și indiferent pe ce cale au fost pronunțate, și asta ori de câte ori instanța națională întâmpină dificultăți în a le înțelege și aplica într-o situație anume.
Iar o altă categorie specifică de spețe ce pare să se dezvolte într-un ritm accelerat este cea în care Curtea este chemată să realizeze – fie doar indirect – un control de legalitate a legislației naționale incidente, și în care va stabili, de la caz la caz, dacă dreptul UE – precum îl interpretează Curtea – s-ar opune unei anume dispoziții de drept național.
Ca domeniu de aplicare, spețele sunt din toate materiile dreptului național: penal, procedural, constituțional, administrativ, fiscal, civil, etc.
Care sunt etapele pe care le urmează fiecare dosar în vederea soluționării?
Sunt două posibile etape: (eventual) faza scrisă și/sau (eventual) faza orală. Deci putem avea situații când avem doar fază scrisă, sau situații în care avem doar faza orală.
Procedura scrisă poate să fie omisă atunci când se adoptă procedura de urgență în soluționarea trimiterii (art. 111 din Regulamentul Curții).
Și procedura orală poate fi omisă atunci când se consideră că, după lectura documentelor depuse în faza scrisă, Curtea este suficient de informată pentru a se pronunța. Dacă însă se va stabili și o audiență publică – adică și o fază orală – întotdeauna vor urma apoi Concluziile avocatului general, neputându-se organiza o ședință publica, dar, pe de altă parte, să se considere că nu este nevoie și de Concluzii (excepție făcând procedura de urgență, unde avem doar un fel de concluzii orale, și nu scrise, ale Avocatului general în sensul că decizia pe fond nu se poate pronunța fără a fi ascultat anteror avocatul general, și asta inclusiv atunci când se realizează o ședință publică).
Etapa scrisă, după ce se încheie, este urmată de un raport preliminar ce este prezentat de către judecătorul – raportor reuniunii generale a Curții ce are de regulă loc o dată pe săptămână. În respectivul raport preliminar poate exista și propunerea de a omite ședința publică, dar și o prezentare a Concluziilor de către avocatul general.
Poate urma apoi și o etapă de administrare a probelor, ca să spunem așa, în care judecătorul raportor și avocatul general pot solicita comunicarea inclusiv a unor înscrisuri specifice.
În plus, în situații excepționale, se poate decide redeschiderea fazei orale, ceea ce ar fi asemănător cu repunerea cauzei pe rol, cum se întâmplă la nivelul instanțelor din România.
Ce actori participă la mecanismul de soluționare a dosarelor (pe calea trimiterii preliminare)? Care este competenţa fiecăruia?
După ce o cerere de pronunțare a unei decizii preliminare sosește la Curtea de Justiție, aceasta este notificată:
– părților în cauza de pe rolul instanței naționale;
– statelor membre, prin Agentul guvernamental;
– Comisiei;
– iar dacă este vorba de punerea în discuție a validității unui act al Uniunii, respectiva cerere va fi comunicată și organului Uniunii care a adoptat actul supus controlului de validitate;
– statele parte la SEE (Spațiul Economic European) si AELS dacă este vorba și de domeniul de aplicare al acestui acord;
– state terțe – care au încheiat un acord cu Consiliul în care se prevede în respectivul acord dreptul de a interveni pe rolul Curții de Justiție și doar în cazul în care trimiterea preliminară privește interpretarea respectivului acord (art. 23 din Statutul Curții de Justiție);
Actor poate fi considerată și instanța de trimitere, căreia Curtea îi poate adresa întrebări de lămurire a situației de fapt sau de drept de pe rolul acesteia (articolul 101 din Regulamentul Curții – cererea de lămuriri).
Mai pot de asemenea interveni, la solicitarea Curții, și doar parțial prin conferirea de informații, orice organ al Uniunii și orice stat membru.
Intervenția altor actori – în afara celor menționați la articolul 23 din Statut este exclusă. Pe de altă parte, dacă la nivel național, instanța de trimitere a admis – între timp – și o intervenție accesorie sau forțată – terțul intervenient de la nivel național devine, în principiu, actor și în cadrul procedurii trimiterii preliminare de pe rolul Curții de Justiție, luând cauza din faza în care se află la momentul acceptării intervenției pe rolul instanței de trimitere.
Mai trebuie menționat că în cazul procedurii de urgență, actorii care participă sunt într-un număr mult mai limitat, depinzând de decizia administrativă a Curții. Astfel, pot exista cauze când intervin toate părțile care în mod normal pot interveni în scris, dar și atunci când de intervenit poate interveni, în plus față de părțile de pe rolul instanței de trimitere, doar Comisia Europeană, statul membru al instanței de trimitere și – doar în situația specifică în care este vorba de un control de validitate – instituția care a adoptat respectivul act.
Consider că rolul diferiților actori este același, și respectiv acela de a ajuta Curtea, prin informațiile și argumentele pe care le oferă, de a oferi un răspuns util instanței de trimitere.
Care este rolul avocatului general în raport cu soluționarea dosarelor de către CJUE?
În primul rând, avocatul general este consultat ori de câte ori se va decide dacă este sau nu necesar să existe și o fază orală pentru soluționarea dosarului. Totodată, tot după consultarea avocatului general se va decide dacă ar fi necesar să se trimită cauza spre a fi judecată în Ședință plenară (în acele alte situații decât cele menționate expres în dreptul primar). Și tot după consultarea avocatului general se va decide dacă este suficientă o pronunțare prin ordonanță motivată. Sau de asemenea, dacă este necesar să se suspende o cauză, până ce Curtea se va pronunța într-o altă cauză pendinte.
De asemenea, avocatul general este, de principiu, primul care are posibilitatea de a adresa întrebări părților – în cazul ședinței publice, solicitând lămuriri suplimentare în legătură cu situația de drept sau de fapt existentă la nivel național, pe rolul instanței de trimitere. Totodată, avocatul general poate transmite, încă din etapa scrisă, întrebări tuturor actorilor care intervin în respectiva cauză, solicitând orice informație pe care ar considera-o necesar a fi cunoscută și care poate privi fapte, înscrisuri, sau orice alt element considerat relevant de către aceasta. Același lucru poate fi realizat, în faza scrisă, doar de către judecătorul-raportor, și deci nu și de ceilalți membri ai completului de judecată.
Apoi, se poate întâmpla ca o parte să solicite redeschiderea fazei orale, și să se programeze o a doua ședință, și asta după ce se va considera că în Concluziile avocatului general sunt menționate aspecte sau motive ce nu au fost puse în discuția părților anterior.
Totodată, în hotărârea pe care o pronunță, Curtea va realiza – uneori și parcă din ce în ce mai des – trimiteri chiar la anumite puncte din Concluziile avocatului general, probabil pentru a-și fundamenta și mai convingător rezultatul interpretativ la care ajunge.
În plus, concluziile avocatului general – în situația în care nu vor contribui la soluționarea dosarului de pe rolul CJUE, și aici mă gândesc mai ales la acele cauze în care trimiterea este respinsă ca fiind inadmisibilă deoarece sosește de la un organ ce nu este considerat a fi instanță în sensul autonom al art. 267 TFUE, sau în care trimiterea este retrasă de pe rolul Curții de Justiție ulterior apariției Concluziilor, dar anterior notificării datei pronunțării hotărârii – vor putea reprezenta o sursă de inspirație pentru cauzele asemănătoare de la nivel național, și aici mă refer în special la inspirația ce poate fi oferită avocaților justițiabilului în favoarea cărora se arată a fi raționamentul juridic cuprins în respectivele Concluzii.
Ca punct final referitor la această întrebare – și poate chiar excedând întinderea întrebării – aș mai preciza și faptul că de multe ori Concluziile avocatului general reprezintă un fel de radiografie a jurisprudenței anterioare a Curții de Justiție și a diferitelor probleme de drept ce nu au fost încă lămurite de aceasta. Totodată, atunci când se va cunoaște că urmează să se pronunțe concluzii ale avocatului general, acest aspect poate fi invocat pe rolul instanțelor naționale ce au pe rol cauze similare, pentru a se argumenta fie o suspendare a judecării cauzei până la pronunțarea Curții de Justiție, fie necesitatea realizării unei trimiteri, și asta pentru că din moment ce ar urma să se prezinte Concluzii ale avocatului general, atunci ar fi evident că nu sunt îndeplinite excepțiile Cilfit și alții – în acest sens se poate considera că indică și articolul 20 ultimul paragraf din Statutul Curții de Justiție printr-o interpretare per a contrario a dispozițiilor sale.
Care este perioada medie de soluționare a dosarelor? Totodată, care este media dosarelor soluționate de CJUE în ultimii ani?
În ultimul raport publicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru anul 2015 se arată că a fost nevoie, pentru soluționarea trimiterilor preliminare, de o durată medie de 15,3 luni. Apoi, și în ceea ce privește trimiterile preliminare ce au fost judecate prin procedura de urgență (PPU) se specifică faptul că a fost nevoie, în medie, de 1,9 luni pentru ca instanța de la Luxembourg să ofere o decizie interpretativă.
La pagina 92 a aceluiași raport se arată că pentru anul 2011 media a fost de 16,3 luni, pentru anul 2012 15,6 luni, pentru anul 2013 avem 16,3 luni iar pentru anul 2014, 15 luni.
Care sunt principalele obstacole întâlnite de Curte în vederea soluționării dosarelor?
Deși cred că cel mai potrivit ar putea să răspundă la această întrebare Președintele Curții de Justiție, dar pentru că m-ați întrebat pe mine, și din experiența pe care am avut-o la Curte, dar și ulterior, participând la diferite ședințe publice, sau lecturând diferite decizii, pot indica, fără vreo pretenție de exhaustivitate, cinci potențiale obstacole:
– lipsa unei descrieri detaliate a situației de fapt și de drept ce guvernează cauza de pe rolul instanței de trimitere, Curtea riscând astfel să confere un răspuns ce nu va putea fi folosit de către instanța de trimitere, sau care riscă să nu fie înțeles corespunzător de către aceeași instanță, și conducând practic la necesitatea adresării unei alte trimiteri preliminare (asta dacă nu va respinge trimiterea ca fiind inadmisibilă). Această senzație am avut-o de exemplu chiar în două cauze sosite din România, de la Curtea de Apel București și Curtea de Apel Oradea, și care au fost conexate: C-439/14 și C-488/14, pe care le-am comentat într-un articol ce va fi publicat în numărul 10 din Pandectele Române.
– referitor strict la ședința publică, am observat faptul că există totuși o barieră lingvistică atunci când instanța de trimitere nu este din Franța, Belgia, Luxembourg sau Marea Britanie, adică atunci când limba de procedură nu este limba engleză sau franceză. Și gradul de lămurire a chestiunilor de fapt sau de drept poate astfel suferi, aducând atingere chiar scopului pentru care este organizată o ședință publică. De altfel, spre deosebire de CEDO, în completul CJUE nu este obligatoriu să fie prezent judecătorul statului membru de la care provine trimiterea preliminară.
– nu tot timpul părțile de pe rolul instanței de trimitere își trimit un avocat care să le reprezinte și pe rolul Curții de Justiție, și pot exista astfel situații când deși efectiv întrebările preliminare sunt formulate în așa fel încât dacă instanța de la Luxembourg va răspunde în sens afirmativ, atunci respectivele persoane riscă inclusiv închisoarea, iar în astfel de situații Curtea de Justiție va asculta și lua în considerare doar precizările și răspunsurile (inclusiv la întrebările pe care le va adresa în ședință) provenite de la Agentul guvernamental și/sau doar de la Comisia Europeană. Astfel, se va putea pronunța o decizie interpretativă în care este posibil ca standardul de protecție conferit de drepturile fundamentale naționale să nu fie luate suficient în considerare de către Curte și aceasta poate pentru că nu a avut acces și la punctul de vedere al avocaților inculpaților – și aici mă gândesc în special la o cauză recentă sosită din Bulgaria și a cărei ședință publică am rezumat-o aici.
– lipsa posibilității ca instanța de contencios constituțional din statul membru în care se realizează trimiterea preliminară să poată interveni, din propria inițiativă, pentru a oferi precizări suplimentare cu privire la incidența drepturilor fundamentale naționale asupra unei cauze pendinte, incidență ce ar risca, pe de altă parte, să intre în conflict cu cerința efectivității dreptului Uniunii.
– lipsa existenței unui dialog între Curtea de Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, putând apărea situații în care cauze asemănătoare să se afle pendinte, în același timp, pe rolul ambelor Curți, și cunoscut fiind faptul că CEDO interpretează Convenția în lumina jurisprudenței CJUE referitoare la Carta DFUE, dar și că CJUE interpretează Carta DFUE în lumina Convenției și a jurisprudenței CEDO de interpretare a Convenției. Pentru o astfel de situație, consider că poate fi relevantă următoarea cauză acum încă pendinte pe rolul CJUE, și cu privire la care CEDO nu se pronunțase într-o cauză asemănătoare atunci când a avut loc ședința publică la Luxembourg, hotărârea CEDO intervenind ulterior ședinței publice, dar anterior Concluziilor avocatului general, fiind foarte posibil să fie nevoie de o redeschidere a fazei orale, organizându-se astfel o a doua ședință publică în care să se discute chiar incidența acestei noi hotărâri CEDO (pentru cauza soluționată în data de 15 noiembrie de CEDO, Marea Cameră a se vedea aici: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-168972 ; iar pentru ședința publică de pe rolul Curții de Justiție din data de 8 septembrie 2016 în care se face trimitere la cauza de pe rolul CEDO ce la acel moment era încă pendinte, a se vedea rezumatul realizat aici.
Ce măsuri identificați în vederea îmbunatățirii mecanismului de soluționare a dosarelor de către CJUE?
– o mai bună promovare, la nivel național, a faptului că există posibilitatea accesării unui ajutor pecuniar pentru asistență judiciară – diferit de cel conferit la nivel național de către instanța de trimitere. Acest aspect ar putea permite prezența unui avocat care să reprezinte interesele părții în faza scrisă și/sau orală a trimiterii preliminară, mai ales în situațiile în care cauza pendinte de la nivel național este o cauză penală sau de contencios administrativ și fiscal, și în care partea adversă este o autoritate a statului. De asemenea, CJUE poate oferi chiar un avans din respectivele cheltuieli (articolul 117 din Regulamentul Curții).
– conferirea posibilității instanței supreme și a instanței de contencios constituțional să intervină – de consideră necesar – în cadrul procedurii trimiterii preliminare, și asta măcar doar în faza scrisă a procedurii, și mai ales în situațiile în care trimiterea preliminară face referire chiar la decizii ale acestor instanțe ce ar putea fi contrare dreptului UE incident (pentru ÎCCJ, mă gândesc la recursurile în interesul legii sau la dezlegări prealabile, iar pentru CCR, mă gândesc mai ales la deciziile interpretative de constituționalitate condiționată). De altfel, este renumită situația în care Curtea Constituțională din Cehia a trimis o scrisoare Curții de Justiție în legătură cu o cauză ce era pendinte pe rolul Curții în urma unei trimiteri preliminare a unei instanțe din Cehia, iar grefa Curții de Justiție a restituit scrisoarea nedeschisă Curții Constituționale din Cehia care apoi a pronunțat o decizie prin care s-a lipsit de efecte – provizoriu – chiar decizia interpretativă a Curții de Justiție (saga C-399/09 Landtová – pentru detalii, a se vedea aici.
– neapărat scăderea termenului de soluționare a unei cereri de pronunțare a unei decizii interpretative pe calea trimiterii preliminare, și asta deoarece consider că unul dintre motivele pentru care nu se solicită mai des intervenția Curții de Justiție este dat de faptul că durează, în medie, mai mult de un an până se obține un răspuns interpretativ. O posibilă soluție ar fi astfel introducerea ca limbă de lucru, pe lângă limba franceză, și a limbii engleze, aspect care ar micșora timpul necesar pentru traducerea documentelor ce sunt utilizate de Curte în cadrul deliberării și pentru pregătirea raportului prealabil, și aceasta pentru că astfel ar exista un număr dublu de personal care ar asigura traducerea atât de necesară din limba de procedură (care e limba instanței de trimitere) în limba de lucru a Curții (care acum e doar limba franceză).
fără comentarii
Fii primul care comentează