România şi Republica Moldova, o nouă abordare

N.B.! Articolul a fost scris în noiembrie, înainte de ședința din 29 a Consiliului Suprem pentru Apărarea Țării, prezidată de președintele Klaus Iohannis. Poziția acestuia din urmă a rămas neschimbată, iar ideile mele exprimate mai jos, au rămas valabile.

Având în vedere că, de câțiva ani buni batem pasul tot pe loc și călcăm pe aceleași greble unii în relație cu ceilalți, începând cu luna septembrie, președintele Klaus Iohannis a emis câteva semnale importante privind o schimbare în abordarea României față de Republica Moldova. Din păcate, de cealaltă parte a Prutului, noul președinte ales are cu totul alte priorități decât schimbările în bine. Cu toate acestea, putem fi siguri că se va arăta și el dispus să accepte sprijinul financiar, logistic și de expertiză al României. Poate doar cu mai multă figurație și bravura ieftină care-i sunt caracteristice, ambalate într-un discurs sovietoid și o retorică revanșardă. Tocmai de aceea, am considerat că este mai util să ne oprim doar asupra afirmațiilor președintelui român, fiind conștient că dragostea cu forța nu poate exista. În schimb pot exista sprijin sincer și acceptare ipocrită.

Unirea, o temă care se consolidează în agenda oficială

Una dintre cele două schimbări care se profilează ține, fără îndoială, de faptul că Strategia Consiliului Suprem de Apărare a Țării, care urmează a fi definitivată până la sfârșitul anului, va conține referiri la poziționarea României față de chestiunea Unirii. Iar pentru că responsabilitatea modului în care acest document foarte important va arăta îi revine în primul rând președintelui, am putea face anumite previziuni în baza declarațiilor publice ale acestuia. Unirea este posibilă, spunea recent Iohannis, atrăgând atenția asupra pericolul bagatelizării subiectului și exploatării lui în cheie electorală. Făcând referire la manifestațiile publice unioniste, în special la marșuri, acesta a dat de înțeles că acest tip de acțiuni fac mai degrabă rău decât bine, mai ales în context electoral. La Chișinău au avut loc alegeri prezidențiale, pe care le-a câștigat fără onoare, dar cu multe încălcări, un sovietoid de grotă și peste măsură de corupt. Iar la București urmează a fi ales un nou Parlament, care va învesti în 2017 și un nou Guvern.

În ambele evenimente, mesajele unioniștilor organizați au avut, respectiv vor avea un rol important. Chiar dacă n-avem instrumentele necesare pentru a analiza impactul acțiunilor organizațiilor unioniste, există suficiente indicii pentru a considera că aceștia au generat minim două efecte adverse. Primul a constat în faptul că o parte a electoratului socialistului Igor Dodon s-a mobilizat mai ușor din cauza ”amenințării unioniste” tirajate în media lui Plahotniuc. Iar al doilea a avut legătură cu demotivarea votanților de bună credință cu viziuni unioniste, de a o vota pe Maia Sandu, singura oponentă cu șanse a socialistului. Repet, nu vom ști niciodată dacă impactul s-a situat la nivelul celor 70.000 de voturi care i-au lipsit reprezentantei PAS pentru a câștiga alegerile, dar cel puțin în primul tur, efectele propagandei unioniștilor și ale celor doi candidați ai lor, s-au văzut ușor.

Din fericire, pe parcursul celor două săptămâni din turul II lucrurile s-au mai schimbat în bine, liderii unioniști arătându-se dispuși, deși scârbiți, să o voteze pe Maia Sandu pe 13 noiembrie. Totuși, reproșul care le poate fi adus acestora ține de faptul că au irosit energiile unor mii de oameni pe promovarea unor fantasme de modificare prematură a granițelor, în loc să sprijine proiecte sustenabile care ar putea duce, în timp, la o Unire asumată de populația ambelor state și care ar deveni, prin urmare, ireversibilă.

Revenind la mizele bătăliei politice din România, observăm că unioniștii s-au agățat constant de președintele Iohannis și de premierul Cioloș. Să ne amintim, de exemplu, de ”marșul lui Ștefan cel Mare”, un fetiș al manifestanților, pe care-l glorifică la fel cum o făcea Nicolăescu în vremurile lui bune, dar pe care-l tăvălesc prin mocirla demagogiei. La fel cum au tăvălit simbolul Sfatului Țării odată cu parada corupților de la Palatul Național. Așadar, în iulie 2015, manifestanții au poftit neinvitați la Cotroceni, chiar dacă președintele se afla într-o vizită externă, creându-i imaginea unui om căruia nu i-ar păsa de românii din stânga Prutului și de idealurile naționale ale acestora.

Deznodământul unui alt marș recent l-a pus pe premierul Dacian Cioloș într-o ipostază jenantă similară, încercând să obțină de la acesta declarații unioniste. N-au prea reușit. Aceste două episoade ne fac că credem că tot ce vor liderii manifestanților este să obțină niște declarații tari, în stilul din ce în ce mai populistului Băsescu, care își permite de când e un liber pensionar, să spună ce vrea și când vrea. Privind din cealaltă perspectivă, dar fără a fi insidios, observ că social-democrații condamnatului Liviu Dragnea au scăpat mai mereu de tirul liderilor unioniști, care păstrează o poziție neutră față de actele de corupție, de abuzuri și de alte matrapazlâcuri de sorginte sovietică. Urmează cât de curând două noi prilejuri de agitație inutilă: 30 noiembrie și 1 decembrie. Iar având în vedere că ne aflăm în mijlocul campaniei electorale, e cazul să ne așteptăm la noi instrumentalizări cinice ale aspirațiilor unioniste sincere. Din păcate, nimic nu-i va determina pe liderii unioniștilor și pe candidații politici să se abțină.

Instituții, nu doar indivizi

Importanța sustenabilității, de care aminteam mai sus, a putut fi desprinsă și din mesajele recente ale lui Iohannis, care a arătat că sprijinul României trebuie să meargă, de acum încolo, către instituții, nu (doar) către indivizi. Această nouă abordare este una binevenită și are de a face, în sfârșit, cu principiile democratice ale statului de drept, ale transparenței și ale consolidării, respectiv construcției instituționale. Oamenii, la care România se raporta până nu demult ca fiind de neînlocuit și cărora li s-au iertat până acum prea multe abuzuri și devieri în detrimentul interesului comun, urmează a fi monitorizați mai strict.

În plus, resursele investite în dezvoltarea RM vor fi redirecționate către organizații, grupuri și structuri construite pe baze democratice și cu o capacitate mai bună de gestionare a acestora, pe principi de transparență și eficiență. Asta înseamnă că sistemul de sinecuri urmează a fi slăbit, făcându-se trecerea, treptat, către un sistem bazat pe meritocrație.

Deși România a încercat să sprijine necondiționat românii din stânga Prutului, indiferent de rezultatele alegerilor, de numele liderilor aleși sau a șefilor grupurilor de interese obscure, a reușit doar parțial. Sau, poate, a eșuat doar parțial. Depinde cum preferați să puneți accentele. Asta pentru că relațiile clientelare dintre partide și grupurile de interese au prevalat în fața relațiilor dintre instituții și dintre cetățeni.

În continuare, ar fi de dorit ca susținerea României să devină condiționată, mai transparentă și mai responsabilă. Este esențial ca apropierea dintre cele două maluri ale Prutului să nu mai depindă de hatârul unor indivizi, care pot fi mai mult sau mai puțin onești, mai competenți, sau mai vizionari. Astăzi contează ca oamenii să se ralieze la niște demersuri de apropiere comune, care să progreseze chiar dacă vreun individ se răzgândește, altul e ridicat de DNA, iar celălalt devine, brusc, atras de proiectul eurasiatic putinist. Pentru asta, ceea ce trebuie să se întâmple, este o gestionare mai eficientă a resurselor de către instituții precum DPRRP, ICR, Guvernul și autoritățile locale din România, respectiv atragerea unor noi resurse din mediul privat și nonguvernamental.

Vin vremuri complicate: Trump, Radev, Orban, estul Ucrainei, iar acum și Dodon. Tabloul care cuprinde harta României nu arată deloc încurajator. Tocmai de aceea, urmarea căii sugerate de președinte, deși necesită eforturi maxime, reprezintă singura șansă. Există acum oamenii, experiența și viziunea necesare pentru ca dezvoltarea societății noastre, dorită de toată lumea, dar și apropierea dintre cele două maluri, dorită momentan doar de o parte dintre noi, să se producă în continuare. Important este să avem energia și viziunea pentru a ne recunoaște interesul comun atunci când îl avem în față.

Articol scris pentru revista Contrafort, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2016 şi apărut şi pe blogul autorului http://www.tudorcojocariu.eu/.