Curtea Constituţională a României a devenit deja o instituţie de notorietate pentru cetăţenii români ca urmare a nenumăratelor momente în care politicienii au chemat-o indirect, prin sesizările lor, să arbitreze asupra disputelor de pe scena politică. Dincolo de această activitate, puţină lume cunoaşte însă care sunt atribuţiile generale ale CCR şi mai ales că, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, ea se confruntă cu o nouă provocare: aceea a raporturilor dintre dreptul naţional şi cel european în cadrul controlului de constituţionalitate în România.

Vă invităm să aflaţi mai multe pe acest subiect din interviul acordat de Marieta Safta, prim magistrat-asistent la CCR, lector universitar şi cercetător în drept constituţional, autoare a mai multor cărţi şi articole de specialitate, lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Marieta Safta CCR

Vladimir Adrian Costea: Care sunt procedurile prin intermediul cărora Curtea Constituțională exercită controlul de constituționalitate în România?

Marieta Safta: Curtea Constituţională a României, concepută  potrivit modelului european de control de constituționalitate, nu este o instanţă de judecată în sensul strict al acestui concept şi nici nu se încadrează în niciuna dintre cele trei puteri clasice – legislativă, executivă şi judecătorească. Rolul Curţii Constituţionale, astfel cum a fost stabilit  de Adunarea Constituantă şi consolidat cu prilejul revizuirii Constituţiei din anul 2003, este acela de a garanta supremaţia Constituţiei,  sprijinind astfel buna funcţionare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc și asigurând  protecţia juridică eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. În exercitarea competenţelor prevăzute de Constituţie şi de legea sa de organizare şi funcţionare, Curtea Constituţională realizează şi o activitate jurisdicţională, iar procedurile prin care se realizează atribuţiile ce intră în competenţa sa au, în mare parte, trăsăturile procedurilor judecătoreşti, însă cu reguli procedurale specifice, prevăzute în mod corespunzător fiecărei  atribuții.

Cât privește aceste atribuții, după criteriul modului de reglementare, distingem între cele reglementate expres de dispoziţiile Constituţiei [art. 146 lit. a)-k)]  și  cele  prevăzute de legea organică a Curţii [în temeiul lit. l) a art. 146 din Constituţie] iar, după criteriul conţinutului, distingem între atribuţii care privesc controlul de constituţionalitate a unor acte normative și atribuţii care privesc verificarea constituţionalităţii unor activităţi, comportamente, atitudini.

În prima categorie, la care înțeleg că se referă întrebarea, identificăm: controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (un control de constituţionalitate abstract, a priori, direct, exercitat la sesizarea unor subiecte calificate expres de textul constituţional de referință), verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, precum și a legilor de revizuire a Constituției adoptate de Parlament (singurele atribuţii pentru realizarea cărora Curtea Constituţională se sesizează din oficiu, în sensul unui control sistematic de constituționalitate, necondiționat de formularea unor critici, exercitat  în raport de prevederile constituționale care stabilesc condițiile și limitele revizuirii), controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale (un control de constituţionalitate abstract, a priori,  exercitat la sesizarea unor subiecte calificate expres de textul constituţional de referință), controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului și controlul hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului (un control abstract, exercitat asupra unui act normativ deja intrat în vigoare, deci a posteriori, direct, la sesizarea unor subiecte calificate expres de textul constituţional de referință), precum și  soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial ori direct de Avocatul Poporului.

În cea de-a doua categorie enunțată identificăm: soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului, constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României,  emiterea avizului consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României,  atribuția de a veghea  la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia,  verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, soluționarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Menționăm și faptul că cea mai mare pondere în activitatea Curții Constituționale o are soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor Guvernului. Astfel, potrivit datelor statistice publicate pe pagina de internet a Curții, dintr-un număr de 37.840 de sesizări soluționate de la  înființare până la 31 decembrie 2016, un număr de 36.967 au fost excepţii de neconstituţionalitate.

În ce măsură Curtea Constituțională poate constata neconstituționalitatea unui tratat aflat în vigoare în raport cu prevederile constituționale?

Potrivit art.146 lit.b) din Constituție,  instanța de contencios constituțional se pronunță ”asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale […]”. Din coroborarea  acestor prevederi cu cele ale art.11 alin.(3) din Constituția României, potrivit cărora ratificarea unui tratat internațional ce cuprinde prevederi contrare Constituției nu se poate face decât după revizuirea acestuia, rezultă  că legea fundamentală consacră o formă de control de constituționalitate a priori al tratatelor sau acordurilor internaționale, adică înainte de ratificarea acestora de către Parlament.  Norma constituțională este dezvoltată  de art. 24 alin.(1) din  Legea nr.47/1992, care stabilește competența Curții Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale înainte de ratificarea acestora de Parlament, precum și de art.40 din Legea nr.590/2003 privind tratatele.

Distinct de reglementarea expresă a controlului a priori de constituționalitate a tratatelor/acordurilor internaționale, Constituția României  consacră, de această dată implicit, o formă de control de constituționalitate a posteriori, prin dispozițiile art.147 alin.(3)  teza întâi care, referindu-se la deciziile Curții Constituționale statuează că ”în cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.”  Per a contrario, dacă nu a fost constatată constituționalitatea tratatului/acordului în control a priori, acesta poate face obiectul unui control a posteriori, în temeiul art.146 lit.d) din Constituție potrivit căruia Curtea Constituțională ”hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului.”  În același sens sunt și prevederile art.40 din Legea nr.590/2003 privind tratatele, care, referindu-se în special la controlul de constituționalitate a priori al tratatelor/acordurilor internațional, stabilește în alin.(4) faptul că ”prevederile prezentului articol nu aduc atingere procedurilor de control al constituționalității legilor și ordonanțelor Guvernului, prevăzute de legea privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale”.

Considerăm că raţiunea pentru care Constituția României nu consacră în mod expres această formă de control (a posteriori) al tratatelor/acordurilor internaționale este aceea că, odată ratificat, tratatul/acordul internațional devine parte a dreptului intern şi urmează regulile pe care Constituţia le prevede în mod corespunzător nivelului actului normativ.  Examinarea tratatelor internaționale – după ce devin parte a legislației interne –  intră astfel în această  logică a controlului de constituționalitate.  Desigur că o discuție distinctă comportă efectele deciziilor pe care Curtea le pronunță în exercitarea unui astfel de control.

Tocmai pentru a evita însă  posibilele  interpretări divergente în această privință, dispozițiile constituționale ar trebui să fie clare,  adică  să precizeze expres formele de control de constituționalitate a tratatelor/acordurilor internaționale, precum și sfera tratatelor internaționale ce pot forma obiectul controlului de constituționalitate.  Aceasta cu atât mai mult cu cât Constituția României acordă un statut  special anumitor categorii de tratate, respectiv  celor  în materia drepturilor omului, precum și  celor  constitutive ale Uniunii Europene. Astfel, dispoziţiile art. 20 din Constituţia României stabilesc poziţia supralegislativă a tratatelor internaţionale a drepturilor omului la care România este parte, valoarea lor interpretativă constituţională, precum și prioritatea lor, cu excepția situației în care Constituția și legile interne cuprind dispoziții mai favorabile. De asemenea, dispoziţiile art. 148 din Constituţia României prevăd, în alin.(2), prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne – avem în vedere, în acest context, în special prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Care sunt principalele modificări pe care integrarea României în Uniunea Europeană le-a adus asupra competenţei Curții Constituționale în raport cu dreptul european?

Aderarea la Uniunea Europeană a determinat ca  normele dreptului Uniunii Europene să devină instrument de referință pentru controlului de constituționalitate, cu distincțiile prevăzute de textul art.148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană,  în raport  de care s-a dezvoltat deja o bogată jurisprudență a Curții Constituționale.

Astfel, cu privire la modul de interpretare şi aplicare a textului constituțional menționat, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a cunoscut o evoluţie care conduce la formularea, în esență, a următoarelor concluzii: Constituţia este unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate; o normă de drept european poate fi utilizată în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei directe de referinţă, ce nu poate fi decât Constituția,  cu respectarea unor condiții (o condiție de ordin obiectiv, ce privește claritatea normei, și una de ordin subiectiv, ce ține de marja de apreciere a relevanței constituționale a normei de drept european). În acest sens, Curtea Constituțională a României a reținut că  „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă [n.a Constituția României] implică, în temeiul art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.” Aprecierea relevanței constituționale revine exclusiv Curții Constituționale a României.  Cât privește Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,  Curtea Constituțională a României a statuat, în mod distinct, că aceasta este, de principiu, aplicabilă în controlul de constituţionalitate ”în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului.”

Ce influență a exercitat dreptul Uniunii Europene asupra jurisprudenței Curții Constituționale și a tribunalelor naționale?

Astfel cum s-a relevat în doctrina de specialitate, aderarea la Uniunea Europeană a pus sistemele constituționale naționale în fața a trei principale provocări: transferul unor competențe de legiferare către instituții ale UE, efectul direct și prioritatea/supremația dreptului UE în raport de normele naționale contrare, reașezarea raporturilor de natură instituțională în cadrul fiecărui stat membru. În condițiile unui transfer de suveranitate de la  ordinea juridică națională către cea supranațională, particularități au apărut și în ceea ce privește problematica sensibilă a apărării drepturilor fundamentale, precum și a afirmării identității naționale. Eventualele diferențe au condus la repoziționări constructive de ambele părți, respectiv național și european.

Curțile constituționale localizează de regulă autoritatea dreptului UE în ordinea juridică națională, în cadrul constituțiilor, asumându-și, totodată, rolul de a  asigura că granițele competenței Uniunii Europene sunt în mod adecvat respectate și de a proteja drepturile fundamentale în cadrul ordinilor juridice naționale. Aceste limitări au fost explicate prin rolul și specificitatea curților constituționale, diferit de cel al instanțelor judecătorești. Rolul curților constituționale rămâne acela de asigurare a supremației constituției, prin luarea în considerare, totodată,  a obligațiilor  rezultând din aderarea la Uniunea Europeană,  precum și din tratatele și convențiile ratificate.

O modalitate de realizare a legăturii dintre cele două ordini juridice și instanțele corespunzătoare,  care determină o interferență a competențelor CJUE de interpretarea a dreptului Uniunii Europene  în cadrul controlului de constituționale,  este data de mecanismul întrebărilor preliminare.  Sub acest aspect, se poate afirma că recentele evoluții relevă  o  tendință  a curților constituționale fie către recurgerea la mecanismul întrebării preliminare, fie către acceptarea posibilității de a recurge la el. ”Campioana” incontestabilă a trimiterilor preliminare este Curtea Constituțională din Belgia, care a  formulat până în prezent  26 de trimiteri  preliminare (cuprinzând 90 de întrebări). Și Curtea Constituțională a României a deschis dialogul pe această cale cu CJUE, în decembrie 2016 (C-673/16, Coman și alții)

Influența exercitată de dreptul Uniunii Europene asupra jurisprudenței curților consituționale, precum și rolul acestora din urmă în receptarea dreptului Uniunii Europene constituie o temă consistentă de dezbateri și în cadrul întâlnirilor bilaterale sau multilaterale între  curți. Astfel, de exemplu,  cel de-al XVI-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene, găzduit de Curtea Constituțională a Austriei, a fost  dedicat în întregime acestei  problematici (curţile constituţionale între dreptul constituţional şi dreptul european; interacţiunea dintre instanţele constituţionale; interacţiunea dintre instanţele europene), însă și în cadrul altor acțiuni  au fost dezvoltate astfel de teme, de exemplu, cât privește Curtea Constituțională a României, în cadrul recentei vizite realizată în România de cei doi președinți ai Curții Constituționale din Belgia (noiembrie 2016).

Întrucât se bazează pe rapoartele  transmise de instanțele de jurisdicție constituțională participante, așadar pe o sinteză a întregii experiențe și evoluții a acestora în materia examinată, considerăm deosebit de relevante concluziile Congresului menționat. Acestea subliniază funcțiile instanțelor de jurisdicție constituțională  de  conectare, implementare și promovare în cadrul raporturilor național-european-internațional. Astfel, curţile constituţionale realizează legătura dintre autoritățile statului la nivel național, respectiv între instanţele judecătorești, parlamente și curțile europene. De asemenea, curțile constituționale au un rol de ”translatori”, contribuind în mod semnificativ la diseminarea culturii legale europene în sistemele legale naționale. Deciziile curților constituționale constituie surse ale deciziilor curților europene; ele furnizează garanții legale paralele, în special în domeniul drepturilor fundamentale, pentru a fi aplicate într-o manieră  conformă  cu standardele europene.  S-a reținutîn acest context şi o funcţie de “legitimare” a instanțelor europene, îndeplinită de instanţele constituţionale, câtă vreme acestea din urmă recunosc şi se referă la deciziile curţilor europene în jurisprudenţa lor.   Referitor la controlul de constituţionalitate la graniţa  şi interferenţa  dintre dreptul constituțional naţional şi cel european, s-a relevat că acesta se realizează  în primul rând sub forma unui control de identitate care susţine conţinutul şi valorile esenţiale  sau principiile de drept constituțional; menţinerea unui nivel minim de protecţie a drepturilor fundamentale intră în sfera acestui control de identitate. În al doilea rând, acesta apare sub forma  controlul de tipul  ultra vires care împiedică depăşirea competenţei de către instituţiile europene. Controlul de constituţionalitate poate dezvolta şi raţionaliza procesul de gândire şi abordare în sensul unor soluţii comune la nivel european.

Toate aceste concluzii  converg către sublinierea rolului fundamental pe care instanțele de jurisdicție constituțională îl au în receptarea dreptului Uniunii Europene și, în general, în arhitectura europeană, dar și a schimbărilor inerente în cadrul controlului de constituționalitate pe care le aduce integrarea în această arhitectură.

În ce măsură se pot respecta supremaţiile, atât a Constituţiei în dreptul intern, cât şi cea specifică ordinii juridice a Uniunii Europene?

Principiile enunțate  pot fi realizate prin respectarea competențelor constituționale și legale și dialog instituțional. Am dedicat o lucrare acestui subiect – Dialogul judecătorilor constituționali (autori Tudorel Toader, Marieta Safta), apreciind că acest dialog instituțional, în multiplele sale forme, reprezintă cheia evitării conflictelor și a unor poziționări și repoziționări instituționale constructive.

Cât privește Curtea Constituțională a României, consecventă cele statuate încă din 2003 cu prilejul controlului de constituționalitate a inițiativei de revizuire a Constituției în privința raporturilor dintre ordinea juridică națională și cea europeană, aceasta a reafirmat relativ recent principiul supremației Constituției asupra întregii ordini juridice naționale, în momentul în care s-a pronunțat asupra unei alte inițiative de revizuire a legii fundamentale, din anul 2014. Curtea a reținut cu acel prilej că stabilirea, prin propunerea de revizuire a Constituției, a regulii potrivit căreia dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio circumstanțiere în cadrul ordinii juridice naționale, așadar fără a distinge  între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Ca urmare, Curtea a constatat neconstituționalitatea modificării propuse în raport de prevederile art. 152 alin. (2) din Constituție, referitoare la limitele revizuirii Constituției. De asemenea, în jurisprudență recentă, referindu-se la dubla condiționalitate enunțată în jurisprudența sa constantă, referitoare la folosirea unei norme de drept european interpuse în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea, constatând că actele Uniunii Europene invocate în cauză au relevanță constituțională, a circumscris analiza sa conceptului de identitate constituțională națională (astfel cum rezultă din considerentul expres enunțat: „fără a încălca identitatea constituțională națională”).

Referitor la inerentele  tensiuni de ordin structural între formarea unei unităţi europene şi prezervarea principiilor constituţionale, am mai arătat, cu referire la aceeași experiență internațională, concluzia potrivit căreia armonizarea rezidă în europenizarea dreptului constituţional, conceptele cheie fiind drepturile cetăţenilor şi principiul democraţiei, care trebuie să conducă instanţele de jurisdicţie constituţională și pe cele europene/internaționale, la identificarea unei strategii de evitare a conflictelor. Este cred evidentă concluzia în sensul că trebuie evitate conflictele de jurisprudenţă, deoarece nu există câştigători, ci doar învinşi, și am în vedere aici, cu precădere, problematica  realizării drepturilor și libertăților fundamentale.

Discuţiile privind cooperarea dintre curţile constituţionale, respectiv dintre acestea şi curţile europene, sunt adesea încărcate de metafore; de exemplu, în cadrul Congresului având această temă, noțiunile de  ”piramidă”, ”mozaic” sau ”puzzle” au fost  cele mai frecvent folosite pentru a ilustra aceste raporturi.  Concluzia raportului final, eliminând ideea unei structuri de tip piramidal, a fost însă aceea  potrivit căreia curţile constituţionale îşi realizează funcţiile în concordanţă cu principiile statului de drept, cooperând deopotrivă cu instanţele naţionale şi curţile europene. Niciunul dintre aceşti actori nu poate fi privit ca o instanţă de ultimă autoritate şi cu putere de decizie finală.

Efectul cooperării și interacțiunii între curțile constituționale, precum și între acestea și curțile europene este desigur unul pozitiv,  întrucât, în acele din urmă, acestea conduc  la  o consolidare în ansamblu a protecției drepturilor și libertăților fundamentale în Europa.

Care sunt principalele provocări pe care Curtea Constituțională le-a întâmpinat în vederea soluționării sesizărilor de neconstituționalitate privind transpunerea dreptului internațional în dreptul național? Dar în privința transpunerii dreptului european?

Raporturile dintre normele juridice provenind din dreptul intern și cel internațional și modalitatea în care aceste norme  se armonizează  sunt  reglementate de Constituția României în art. 11 – Dreptul internațional și dreptul intern, art.20 – Tratatele internaționale privind drepturile omului  și  art.148 – Integrarea în Uniunea Europeană.

Din analiza  textelor constituționale citate se desprind următoarele concluzii:

– tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;  acestea capătă în dreptul intern forța juridică și poziția în ierarhia actelor normative dată de actul de ratificare, cu consecințele corespunzătoare; noțiunea de ”tratat internațional” are un sens larg,  aceasta incluzând acte internaționale indiferent de denumirea acestora (tratat, convenție, protocol, cartă, statut, memorandum, etc);

– tratatele în materia drepturilor omului  la care România este parte constituie o categorie distinctă: acestea se integrează ”blocului de constituționalitate”, având valoare interpretativă constituţională (în sensul că dispoziţiile constituţionale trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte) şi prioritate de aplicare în caz de neconcordanță cu legile interne, cu excepția situației în care Constituția sau legile interne cuprind dispoziții mai favorabile;

– tratatele constitutive ale Uniunii  Europene (precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu) constituie de asemenea o categorie de acte internaţionale cu un regim juridic distinct,  în sensul că au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din  legile interne; acestea au o poziţie supralegislativă, dar infraconstituţională.

Cât privește competenţa Curţii Constituţionale și obligațiile constituționale de care este ținută în raport de dreptul european,  distingem după cum este vorba despre:  tratatele europene  privind drepturile omului și  tratatele constitutive ale Uniunii Europene,  precum și  celelalte reglementări europene cu caracter obligatoriu.

Referitor la prima categorie menționată, integrarea „pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte” în  aşa – numitul „bloc de constituţionalitate”, determină ca acestea să constituie, prin intermediul și potrivit regulilor stabilite de art. 20 din Constituție, norme de referinţă pentru controlul de constituţionalitate. În timp, în jurisprudența Curții Constituționale a României a fost invocat tot mai frecvent art. 20 din Constituție, cu precădere prin referire la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și interpretarea dată acesteia în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Vorbim astfel despre constituționalizarea legislației prin receptarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, așadar de o ”modelare” a sistemului național de protecție a drepturilor omului, realizată prin intermediul controlului de constituționalitate. Arătam și cu alte prilejuri că ceea  ce considerăm însă  relevant ca ”măsură” a modului în care, pe calea controlului de constituționalitate, s-a ajuns la o ”convergență”  a standardelor de protecție naționale și europene a drepturilor și libertăților fundamentale este testul  reciprocității, adică și reflectarea jurisprudenței Curții Constituționale a României în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor  Omului.

Referitor la dreptul Uniunii Europene, așadar la modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art.148 din Constituţie, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a cunoscut o evoluţie pe care am evidențiat-o deja în răspunsurile formulate.

Răspunzând, din această perspectivă, întrebării formulate, credem că modul de interpretare și aplicare a textelor constituționale menționate, în cauzele deduse judecății Curții,  a constituit  și constituie în sine o provocare. Curtea Constituțională a României, care împlinește anul acesta 25 de ani de existență, a trecut printr-un proces de continuă și rapidă dezvoltare, de receptare și  adaptare a experiențelor altor instanțe de control constituțional, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și  Curții de Justiție a Uniunii Europene, dar și de inovare și apel la identitatea constituțională națională. În mai multe lucrări am arătat ”pașii” pe care instanța de jurisdicție constituțională din România i-a parcurs în acest sens, și aș evidenția, în special, studiul intitulat ”Evoluția constituționalismului în România”, care deschide primul număr al  Revistei de drept constituțional. Am apreciat, cel puțin în privința receptării dreptului Uniunii Europene, că acești ”pași”  reflectă  o atitudine atentă, de evitare a posibilelor conflicte  de jurisdicție, orientată în ultimii ani către ideea de dialog prin intermediul întrebărilor preliminare, dialog care, iată, a fost deschis la finele anului 2016.

 

Tags: , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu