Marea oportunitate a Europei este … Donald Trump

Marea oportunitate a Europei este Donald Trump. Nu pentru că ar fi un prieten al Europei, ci pentru că alegerea lui i-a făcut în sfârșit pe liderii europeni să își dea seama că se află pe marginea prăpastiei.

Nimeni în Europa (poate cu excepția lui Viktor Orban) nu a crezut în victoria lui Donald Trump în alegerile prezidențiale din SUA. Succesul repurtat de Trump a fost o surpriză extrem de neplăcută, o imensă lovitură pentru establishment-ul european din mai multe motive.

În primul rând, pentru că Trump este întruchiparea politicianului populist, outsider-ului tupeist, aventurierului incompetent care, folosindu-se de neîncrederea populației într-o clasă politică în mare parte coruptă, se cocoață în fruntea țării. Acest portret este prezent, doar cu unele detalii diferite, în mai toate țările occidentale. Doar numele diferă: Nigel Farage în Marea Britanie, Marine Le Pen în Franța, Geert Wilders în Olanda.  Elita politică europeană tradițională este pur și simplu îngrozită că nemulțumirea populară chiar se poate sublima într-un vot total contrar ei și că ceea ce s-a întâmplat în 2016 în SUA ar putea fi un prim episod care ar putea deschide de fapt un adevărat serial pentru alegerile din 2017 din Olanda, Franța și Germania.

În al doilea rând, pentru că Trump pune la îndoială chiar fundamentele ordinii politice pe care s-a bazat până acum, timp de 60 de ani, huzurul elitelor politice tradiționale europene: NATO și UE. Apărate de brațul înarmat al SUA, favorizate de libertățile de circulație ale UE, elitele politice europene, împreună cu marile companii, culegeau fără niciun efort beneficiile unei păci internaționale și ordini interne călduțe, în care nu trebuiau să facă mai nimic în afară de a vântura niște idealuri şi de a organiza conferinţe cu ştaif. Prin declarațiile sale privind „învechirea” NATO şi speranţa ca statele europene să iasă din UE, Trump aruncă în aer literalmente fundamentele confortului clasei politice tradiţionale din Europa.

În al treilea rând, pentru că victoria lui Trump a evidenţiat cât se poate de clar cât de periculoasă este Rusia şi războiul ei hibrid împotriva Vestului, dus pe fronturile atacurilor cibernetice, al ştirilor false şi al compromiterii politicienilor şi afaceriştilor. A fost nevoie de toate scandalurile privind implicarea Rusiei în alegerea lui Trump pentru ca elitele europene să înţeleagă în sfârşit că Moscova este de ceva vreme într-un război susţinut împotriva lor şi a construcţiei politice care le avantajează. Acolo unde nu a funcţionat compasiunea pentru sângele vărsat în Ucraina şi solidaritatea faţă de partenerii est-europeni, funcţionează în sfârşit teama.

Trezirea este dificilă şi dureroasă. Cui s-a moleşit în trândăveală şi în viciu îi este evident greu să se apuce de treabă cu hărnicie şi corectitudine. Şi totuşi, elita politică tradiţională europeană dă semne că în al doisprezecelea ceas, sub impactul loviturii imense a alegerii lui Trump, revine pe o cale justă şi judicioasă pe care o părăsise de ceva vreme.

Teama de populism face în sfârşit establishment-ul european să se preocupe de împărţirea mai echitabilă a bunăstării din Europa. Aşteptăm ca în luna martie să aflăm propunerile Comisiei privind instituirea unui Pilon european al drepturilor sociale, ceva de neconceput de pildă în timpul Comisiei Barroso. Ironia sorţii face ca tocmai bunul prieten al corporaţiilor şi al marii finanţe europene de pe vremea când era premier al Luxemburgului, Jean-Claude Juncker, să fie cel care prezidează această mişcare de reinstaurare în Europa a unei minime echităţi sociale. Poate, poate, cetăţenii vor uita ranchiuna pe care o poartă politicienilor care prea adesea până acum au apărat doar interesele celor puţini, punând poverile pe umerii celor mulţi.

Teama de subminarea NATO şi UE îi face pe liderii europeni să repună pe tapet mai vechiul proiect al Uniunii Europene a Apărării, dezavuat câtă vreme toţi credeau în sinea lor că SUA va apăra Europa veşnic. Proiectul armatei europene este mai actual ca niciodată, iar cheltuielile pentru apărare încep pentru prima oară în perioada postcomunistă să crească în mod serios. Începe să se vorbească însă şi de o reformare instituţională veritabilă care să apropie UE de o federaţie autentică.

Teama de amestecul Rusiei în afacerile interne ale Uniunii şi ale statelor membre face ca, mai întâi de toate, oamenii politici occidentali să vorbească răspicat despre Moscova ca despre o ameninţare, căci până acum, cu gândul la deal-urile grase pe resursele ruseşti, nici măcar nu admiteau exprimări pe această temă. Mai mult, apar, este drept foarte încet, şi primele măsuri de contracarare a dezinformării ruseşti: Parlamentul european adoptă, cu chiu, cu vai, o rezoluţie împotriva propagandei ruseşti, organismul european de combatere a dezinformării, East StratCom, primeşte în sfârşit nişte bani mai serioşi (800.000 euro), care să îi permită să se extindă de la nivelul celor 11 angajaţi (da, doar 11, faţă de miile de trompete jurnalistice şi de troli din social media ai Rusiei!), presa occidentală începe în cele din urmă să publice materiale ample despre cum Moscova încearcă să influenţeze rezultatele alegerilor din 2017 din Europa.

Concluzia este că Donald Trump, prin teama pe care alegerea sa a produs-o elitelor politice tradiţionale europene, furnizează premisele pentru ca acestea să îşi reseteze într-un sens corect politicile pentru Europa.

Într-o analiză scrisă mai demult pe Stratfor, George Friedman arăta că, după obţinerea independenţei, între coloniile nord-americane domina un dezacord profund, care ar fi putut duce la ruperea recentului stat federal creat şi că a fost nevoie de reactivarea ameninţării britanice şi de un nou război împotriva Regatului Unit, în 1812, pentru ca cei care voiau ruperea Statelor Unite să admită în cele din urmă supremaţia guvernului federal.

Alegerea lui Trump ca preşedinte al SUA poate reprezenta pentru Europa acelaşi tip de ameninţare cu efecte constructive pe care au avut-o britanicii pentru America.

Rămâne de văzut însă dacă elitele politice tradiţionale europene vor acţiona cu aceeaşi clarviziune şi acelaşi pragmatism ca cele americane la 1812 şi, mai ales, dacă vor acţiona suficient de repede înainte ca atacurile lui Trump, ale Rusiei şi mai ales propriile greşeli din trecut să distrugă unitatea şi prosperitatea europeană.

Foto: Andrew Jackson apără New Orleans-ul în faţa trupelor britanice în războiul din 1812