Interviu cu Teodor Baconschi, fost ministru de externe al României: “Există probleme obiective, frustrări colective și percepții eurosceptice, dar asta nu trebuie să ne întoarcă împotriva UE”

Acumularea momentelor de criză pentru Uniunea Europeană a determinat trecerea treptată de la retorica unei Europe cu mai multe viteze, la efectuarea primilor paşi concreţi în acest sens: în luna martie este de aşteptat să apară o „Cartă Albă” care să detalieze viziunea Comisiei pe această problemă. Chiar dacă şi până acum viteza integrării statelor membre era diferită, Uniunea Europeană a urmat o singură direcție. Va mai fi posibil acest lucru atunci când „Europa mai multor viteze” va fi instituită oficială?

Diplomatul, teologul şi antropologul Teodor Baconschi, fost ministru de externe al României, răspunde întrebărilor privind activarea retoricii opt-out-urilor într-un interviu acordat pentru Europunkt, lui Vladimir Adrian Costea.

Vladimir Adrian Costea: Care este evoluția pe care o urmează traiectoria de dezvoltare a statelor membre în cadrul Uniunii Europene?

Teodor Baconschi: Cu toate dificultățile sale de parcurs, Uniunea Europeană rămâne cel mai robust succes politic al națiunilor de pe continent: și nu mă refer doar la capacitatea ei de a menține pacea, după două războaie mondiale care au distrus vechea Europă, ci la rezultatele ei subsecvente: dezvoltare economică, incluziune socială, solidaritate democratică, extinderea spațiilor de libertate civică.

Pe de altă parte, complexitatea la care s-a ajuns prin extindere a frânat “aprofundarea” proiectului. Asta nu trebuie să ne orbească: orice observator (și beneficiar al UE) trebuie să admită drumul imens pe care l-am parcurs, de la Planul Marshall și Uniunea Oțelului și Cărbunelui, prin Piața Comună, către marea construcție bazată, azi, pe Tratatul de la Lisabona. Există probleme obiective, frustrări colective și percepții eurosceptice, dar asta nu trebuie să ne întoarcă împotriva UE: e suficient să negociem o strategie de corectare a derivelor.

În ce măsură crizele apărute în ultimii ani scot în evidență capacitatea diferită a statelor membre de a urma parcursul integrării și dezvoltării Europene?

Când ai 27 de state care stau la aceeași masă a Consiliului European, deși sunt atât de diferite sub raport economic, lingvistic, religios și cultural, nu e simplu să vorbești pe o singură voce. Tocmai ăsta e miracolul european: a reușit să țină laolaltă aproape o jumătate de miliard de oameni pe care trecutul i-a despărțit și i-a antagonizat pe tot soiul de axe: Europa “Sudică” versus cea “Nordică” (în perioada conflictelor dintre catolici și protestanți), cea de Est versus cea de Vest (în perioada Războiului rece) și tot așa. Evident, principala dificultate e legată de “convergența” dintre vechii și noii membri, din Europa post-comunistă. Am avut un start dificil, tranziția a implicat costuri sociale mari, beneficiile nu sunt omogen distribuite, resursele și performanțele sunt încă decalate (ajunge să privim dinamica PIB-ului sau indicii de dezvoltare umană între fosta “Europă a celor 15” și ”noua Europă”, deși nu-mi place această tipologie).

Care sunt statele care se poziționează la cele două extreme în raport cu viteza de dezvoltare în cadrul Uniunii?

După Brexit (care nu e încă operaționalizat, urmează o negociere complicată între UE și UK), s-a activat retorica opt-out-urilor.

Dar ea nu e nouă. Chiar și sub autoritatea Tratatului de la Lisabona, au existat mai multe zone concentrice, sau politici comunitare cu geometrie variabilă, a la carte. Avem Eurozona, ca nucleu dur, dar și Aria Schenghen, din care România și Bulgaria (intrate în a doua parte a “valului 5”) nu fac parte.

Contrastul e între “fondatori” (cei șase care strâng rândurile) și “restul”. Nu înseamnă că UE se divizează, ci doar că metabolismul ei rămâne cum era: diferențiat. Dar nu cred că din cauza “noilor membri” (mai “lenți”) n-avem o Politică Europeană de Securitate și Apărare sau o Uniune Fiscală: în fond, cei “mari” (Germania, Franța, Italia, secondați de Spania și Olanda) sunt și cei care au interesele naționale cele mai pronunțate, deci greu de armonizat prin noi cedări de suveranitate către Comisia Europeană. Tocmai aceste state sunt cele care preferă “metoda interguvernamentală” și slăbesc “metoda comunitară”. Și pentru că asta le cer electoratele lor interne.

Care sunt cauzele care contribuie la accentuarea decalajului de dezvoltare în interiorul Uniunii Europene?

Nu sunt cauze legate de politicile comunitare, ci mai curând de tradiția, moștenirea, particularitățile socioculturale moștenite din trecutul îndepărtat. Franța e colbertiană, centralistă, Germania e federală, dar foarte marcată de particularismul landurilor, Nordul protestant e mai auster și mai laborios decât Sudul predominant catolic, mai tranzacționist și “contemplativ”. UE, de pildă, e mult mai puțin “omogenă” decât a fost, să zicem, imperiul roman, care găzduia, și el, o imensă diversitate etnico-lingvistică și religioasă… Să luăm cazul României: a intrat în modernitatea occidentală gradual și târziu, abia după 1850. Apoi a fost blocată de comunism, care i-a impus o modernizare ratată (nu poți despărți, bunăoară, industrializarea de o cultură a libertății antreprenoriale). A evoluat enorm după 1990, dar nu suficient, pentru că T zero era foarte jos, cam prin Coreea de Nord…

În ce măsură vitezele diferite de dezvoltare generează tratament diferit aplicat statelor membre ale Uniunii Europene?

Oricum există asimetrii între statele membre, dincolo de egalitatea de tratament juridic. Doar nu putem compara votul în Consiliu al statelor mici (balticii, Slovenia, Cipru, Malta etc) cu acela al Franței sau Germaniei. Cred că mai curând euroscepticii naționaliști, pe linia funestă a național-comunismului, vor “țipa” mai mult că “UE ne asuprește” sau că ne “tratează injust”, pentru a da apă la moara slăbirii proiectului european. Mai greu va fi pentru noi să fim puși în fața unor alegeri strategice dilematice, în cazul în care legătura euro-atlantică va slăbi. În rest, vom primi aceleași fonduri europene pentru a ne dezvolta, și vom putea proiecta la scară comunitară exact forța economico-financiară (și deci politică) pe care o avem în mod obiectiv.

Care este viteza de dezvoltare a României în raport cu vitezele de dezvoltare ale statelor membre ale Uniunii?

Aș spune că România a mers pe un curs ascendent de dezvoltare. E o șansă istorică unică. Startul a fost confuz, dar ne-am ameliorat pe parcurs performanțele (un bun barometru e dinamica absorbției de fonduri europene în primul deceniu de apartenență). Problemele noastre – de pildă cea majoră, legată de ratarea interconectării prin autostradă a provinciilor istorice) nu trebuie imputată celor de la Bruxelles. Am cuadruplat PIB-ul, exportăm mai mult, suntem tot mai integrați pe piața internă a Uniunii, iar mobilitatea (de la cea academică, la cea a forței de muncă) e un stimulent constant pentru dezvoltarea țării.

Care este viitorul construcției europene în contextul acutizării decalajelor privind viteza de dezvoltare a statelor membre?

Sper că electoratele europene vor fi suficient de înțelepte pentru a nu propulsa la putere, peste tot, forțe politice anti-europene. Sunt multe de îndreptat, poate că semnificația Brexit ar trebuie să le dea mai mult de gândit birocraților din instituțiile comunitare.

Toate crizele din trecut s-au rezolvat prin compromisuri rezonabile, nu prin forțarea notei, adică prin apăsarea haotică a pedalei de accelerație: așa riști să te duci în zid, ceea ce sper să nu se întâmple, pentru că generația mea n-a avut niciun alt vis mai ardent decât acela de a vedea România ca parte funcțională a civilizației occidentale. Știm însă că această civilizație, care s-a globalizat, via “pax americana”, are în subsolurile ei tot soiul de demoni care poate că nu sunt decât adormiți…