Interviu cu Cristina Nedelcu, lector la Universitatea din Bucureşti: „Expunerea rapidă la culturi diferite a întărit sentimentul de rezistență al cetățeanului de rând”

Problema migraţiei rămâne în continuare una dintre chestiunile centrale de pe agenda Uniunii Europene, chiar dacă momentul de criză acută din 2015 a fost depăşit.

Repercusiunile valului de migraţie de anul trecut se văd şi astăzi, iar Europa trebuie să depăşească dificultăţile şi să exploateze momentul de linişte pentru a-şi reforma politicile în domeniul azilului, migraţiei şi pazei frontierelor.

Cristina Nedelcu este lector universitar doctor, profesor asociat în cadrul Departamentului de Relații Internationale și Studii Europene, din Facultatea de Istorie, Universitatea din București. Ea analizează dimensiunea integrării refugiaţilor sirieni într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care sunt elementele care definesc natura conceptuală a integrării? În ce masură natura conceptuală a acesteia a fost influențată de perspectiva occidentală?

Cristina Nedelcu: După știința mea, integrarea reprezintă un concept relativ nou. Desigur, în ultimele două-trei decenii, a fost intens folosit, însă, dacă ne uităm la experiențele statelor din UE, atunci ne dăm seama că a fost destul de rar implementat, mai ales dacă ne referim la integrare ca proces pus în aplicare la nivel european. Sintagma „integrare europeană” a fost și cred ca este încă des asociată cu procesul politico-administrativ prin care o țară se integrează în structurile Uniunii Europene.

Dacă ducem discuția la nivelul individului, studiile legate de problematica refugiaților și a imigranților au apărut cu precădere în Occident. Ca urmare, vorbim de un cadru conceptual ce s-a structurat într-un anumit spațiu cultural, de regulă vestic, ce definește relațiile cu persoane originare din alte spații culturale. Situația s-a creionat în acest mod deoarece Occidentul (fie el european sau nord-american) a reprezentat și reprezintă destinația ideală a majorității celor ce caută o viață mai bună.

De cele mai multe ori, conceptul de integrare este sinonim cu cel de asimilare, conținând elemente precum condițiile ce trebuie îndeplinite de un individ pentru a obține dreptul de a locui într-o țară, respectiv schimbările pe care trebuie să le facă pentru a fi acceptat în acea țară. Deși în comunitatea științifică a apărut și abordarea conceptului de integrare ca proces bidirecțional, adică aduce în discuție și schimbările pe care ar trebui să le facă gazda pentru a acomoda refugiații și imigranții, aceasta rămâne destul de puțin ”tradus” în acțiuni concrete.

Așadar, cea mai răspândită abordare rămâne cea care definește integrarea ca un concept ce conține procese precum asimilarea, adaptarea, schimbarea. Din această perspectivă, vorbim de patru dimensiuni fundamentale și interconectate în care funcționează integrarea, iar acestea sunt: politică, culturală, economică și socială.

Zona politică privește aspecte precum naturalizarea și drepturile civile și, după părerea mea, este cea mai reglementată, deoarece în majoritatea țărilor funcționează un cadru legal clar ce stabilește în ce condiții și în ce perioadă de timp poate un individ să obțină cetățenia și drepturile aferente. Nu aduc aici în discuție cât de lax sau restrictiv este acest cadru în fiecare țară. Dimensiunea economică reglementează modul în care un individ are acces la piața muncii, iar aici situația se complică deoarece, dincolo de abilitățile și competențele acestuia, în ecuație întră dimensiunile culturală și socială, adică aspecte precum nevoia ca un individ să cunoască limba, normele culturale și valorile țării gazdă, respectiv capacitatea sa de a se integra în sistemul educațional.

Dincolo de dimensiunea umană, trebuie să avem în vedere că, în definitiv, scopul procesului de integrare este acela de a crea contextul în care un individ să devină funcțional într-o societate cu reguli, norme și valori deja conturate. Din această perspectivă, integrarea presupune o transformare și un efort ce trebuie realizat de cel ce își dorește să trăiască într-o altă societate.

În ce măsură aceste elemente sunt percepute în privința integrării refugiaților sirieni?

Elementele menționate mai sus au rămas valabile și pentru refugiații sirieni, mai ales din perspectiva potențialelor țări gazdă. În definitiv, scopul procesului de integrare nu se schimbă în funcție de naționalitate. Totuși, în cazul refugiaților sirieni trebuie avut în vedere un element important și anume că nu toți cei care au plecat din Siria și-au dorit neapărat să facă acest pas, ci au fost motivați de împrejurări de forță majoră. Ca urmare, în procesul lor de integrare este mai puțin evidențiat un element: dorința oamenilor de a face parte / de a se integra în societatea gazdă. În primul rând, ei s-au concentrat pe a-și salva viața și mai puțin pe efortul pe care trebuie să îl facă pentru a se integra, de aici și șocul suferit de mulți dintre sirieni când au ajuns în Europa. Abia ajunși la destinație s-au lovit de ceea ce presupune procesul de integrare.

De altfel, poate și din această perspectivă ar trebui să facem diferențierea între refugiați și imigranți, în sensul că în cazul primei categorii, ruptura de țară s-a produs în condiții dramatice, iar atașamentul emoțional al indivizilor a rămas puternic, în timp ce în cazul imigranților ruptura de propria țară s-a produs în timp, atașamentul lor erodându-se treptat. Ca urmare, disponibilitatea celei de-a doua categorii de a face efortul de a se integra este mai accentuată. Desigur, pe măsură ce perioada de timp pe care refugiații sirieni o petrec în țara gazdă crește, integrarea devine un scop și pentru ei. În consecință, factorul timp este un element important ce face diferența între actualii refugiați și viitorii imigranți.

Cum a fost percepută problematica integrării refugiaților sirieni în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene?

Statele UE au fost luate prin surprindere de valurile de imigranți și refugiați care au luat cu asalt Europa. Niciun stat nu a fost pregătit pentru această provocare, iar dimensiunea ei nu a fost corect estimată de nimeni, de aici și reacțiile variate ce au mers de la construcția de garduri de protecție, până la ridicarea cu rapiditate de tabere pentru refugiați cu toate facilitățile necesare bunei funcționări. La nivelul structurilor europene, în 2015 a fost lansată ”Agenda europeană pentru migrație” ce aduce în prim plan dorința Europei de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie, stabilind atât acțiuni pe termen scurt ce vizează salvarea celor ce sunt în risc în timp ce traversează marea, diminuarea rețelelor ilegale ce susțin imigrația etc., cât și pe termen lung, ce se referă la implementarea unor proceduri de relocare în alte state europene, dezvoltarea de parteneriate cu țările de unde provin imigranții cu scopul de a lua măsuri prin care să împiedice acțiunile organizate de traversare a Mării Mediterane etc.

Este evident că volumul mare de imigranți și refugiați sunt noutăți pentru Europa, atât din perspectiva cetățeanului, cât și din perspectiva instituțiilor politico-administrative. Este prematur să analizăm gradul de succes al acestor instituții, însă provocarea de a-l face pe cetățeanul obișnuit să înțeleagă și să își asume demersurile instituțiilor rămâne în continuare insuficient abordată. Desigur, la nivel individual dramele unor oameni care și-au pierdut familia și sensul vieții continuă să impresioneze, însă este nevoie de un pas suplimentar până la acțiuni concrete.

Care sunt principalele progrese pe care le identificați în cadrul politicilor Uniunii Europene în privința integrării refugiaților sirieni?

Cred ca progresul se analizează în raport cu un obiectiv stabilit și asumat de toți cei implicat într-un proces. Dacă obiectivul european este acela de a stopa valul de imigranți și refugiați, atunci putem vorbi de progrese evidente. Este de ajuns să fim cât de cât conectați cu sursele media ca sa observăm că știrile ce aveau ca subiect mulțimile de oameni care soseau pe mare și apoi începeau să traverseze Europa s-au împuținat serios. Dacă obiectivul este acela de a gestiona cumva mulțimile de oameni care au ajuns în Europa, atunci și în această situație putem constata progrese, în sensul că numărul celor care se stabiliseră în tabere neamenajate la periferia orașelor europene s-a împuținat, majoritatea celor ajunși în Europa intrând într-un proces de analiză.

Însă, dacă ne referim strict la modul în care refugiații sirieni sunt integrați în țările europene, atunci situația se nuanțează. Aici trebuie să avem în vedere disponibilitatea fiecărei țări de a primi refugiați, iar această disponibilitate trebuie analizată în relație directă cu capacitatea ei de a-i integra și nu mă refer stric la capacitatea administrativo-economică a unei țări, ci și la deschiderea pe care o manifestă cetățenii acelei țări față de acest aspect. Reacțiile de respingere a unora dintre cetățenii europeni manifestate față de refugiații sirieni sunt în egală măsură de înțeles. Cetățenii multor state europene nu au fost nicicum pregătiți să facă față provocării de a avea de-a face cu grupuri de refugiați și imigranți. Schimbarea mentalităților, vizibilă în schimbarea unor comportamente, este un proces de durată ce necesită învățare și susținere. În numele unor valori europene, cetățenilor europeni li s-a cerut să accepte valuri de populații cu culturi despre care nu știu mare lucru, iar rezultatul a fost, firesc, unul de respingere. Pe de altă parte, expunerea rapidă la culturi diferite a întărit sentimentul de rezistență al cetățeanului de rând, ceea ce a dus la scăderea gradului de toleranță față de ”Celălalt”.

Care sunt provocările asupra cărora UE nu a reușit, până în acest moment, să găsească soluțiile potrivite?

Europa trebuie să stabilească cine este cu adevărat, să își re-evalueze componentele identității și modul în care cetățeanul aderă la acestea. Anul trecut, în noiembrie, am participat la un simpozion internațional dedicat situației din Siria, simpozion ce s-a desfășurat la Ankara. Cu această ocazie, am discutat cu participanți din diverse țări din Orientul Mijlociu și mulți dintre ei și-au exprimat surprinderea față de reacțiile europenilor la criza imigranților, deoarece, în opinia lor Europa tocmai eșuase în a juca cartea multiculturalității și a toleranței, pe care o susținuse în public ani la rândul.

Din punctul meu de vedere, soluțiile potrivite sunt cele care țin cont de nevoile cetățenilor Europei și îi implică activ în identificarea formulelor de a ajuta. Decalajul dintre cetățeanul european și politica europeană trebuie redus sistematic, astfel încât politicile să fie implementate atât de instituții, cât și de cetățeni. Valorile europene sunt generoase, însă mai întâi trebuie internalizate de toți europenii, astfel încât rezultatele să fie cu adevărat spectaculoase. Și totuși, în contextul discuțiilor despre ”Europa cu două viteze”, cele notate în rândurile de mai sus rămân doar idealuri.