Victor Boştinaru, europarlamentar PSD, despre Europa mai multor viteze: „Este probabil cea mai mare bătălie pe care România o duce de la aderarea la NATO și la Uniunea Europeană”

„Carta Albă” prezentată de Preşedintele Juncker a readus în prim plan dezbaterile privind instituționalizarea unei Europe cu mai multe viteze. Acumularea momentelor de criză pentru Uniunea Europeană a divizat și mai mult statele membre, îngreunând continuarea construcției Uniunii Europene într-o singură direcție. Ce se va întâmpla în momentul în care „Europa mai multor viteze” va fi instituită oficială? Cum va fi afectată România de noile evoluţii?

Eurodeputatul Victor Boştinaru, din grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor si Democraților din Parlamentul European (S&D), a răspuns acestei întrebări în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care este evoluția pe care o urmează traiectoria de dezvoltare a statelor membre în cadrul Uniunii Europene?

Victor Boştinaru: Într-o lume ideală, trenul federalizării ar fi fost cel mai potrivit instrument al progresului, al dezvoltării și cel mai bun mod de a fi competitiv la scara globală. Ceea ce noi uităm, se pare chiar destul de des, este faptul că pe piețe din Asia, India sau America, Europa nu există ca actor global important. Se vorbește astăzi despre federalizare doar în ungherele birourilor de la Bruxelles și Strasbourg. E firesc să ne întrebăm cum am ajuns aici, dar e și mai important să ne întrebăm dacă să fim sau nu surprinși că s-a ajuns aici. Suntem în Uniunea Europeană de zece ani. De zece ani, Uniunea nu mai este pentru România un subiect de politică externă, ci de politică națională. Suntem încă în juniorat, este drept, ceea ce m-a și făcut să folosesc expresia „vechile noi state membre” atunci când, în numele celor 9 delegații social-democrate din Europa Centrală și de Est, am respins în plen perspectiva Europei cu două viteze.

Realitatea vine să confirme că nivelul de integrare în Uniunea Europeană este relativ diferit în rândul celor încă 28 de state. Există state membre ale zonei Euro, state care și-au exprimat dorința de a adera la Euro, dar și state care fie au respins prin referendum această ipoteză, fie nu au stabilit data la care ar urma să se producă aderarea la Euro. Sunt state membre ale Spațiului Schengen, state care nu sunt membre, deși îndeplinesc toate condițiile de aderare și un stat care a decis că nu va adera la sistemul Schengen, iar astăzi este pregătit să părăsească Uniunea: Marea Britanie. Tratatul de la Lisabona prevede de asemenea, posibilitatea ca un număr de state doritoare să poată dezvolta proiecte de cooperare aprofundată.

Până aici, nimic nou. Doar că, acum când vorbim de Europa cu două sau mai multe viteze, s-ar putea avea în vedere instituționalizarea acestor diviziuni cu toate consecințele legale, politice, economice și sociale care decurg din asta. Dincolo de crearea unor categorii diferite de state membre, există posibilitatea păstrării și accentuării decalajelor de dezvoltare între Euro zonă și statele din afară. Există probabilitatea schimbării în rău a Politicii de Coeziune și deci, reducerea resurselor financiare alocate atenuării acestor decalaje, precum și a faptului că unele state ar urma să nu participe și să nu poată avea drept de decizie asupra politicilor europene. Efectul politic cel mai grav al acestor evoluții ar fi apariția și creșterea influenței unui curent anti-european, inclusiv în societăți pro-europene, ca cea românească, cu consecințe previzibil foarte grave asupra politicii naționale și a politicii europene.

O asemenea evoluție adăugată la multiplele crize cu care se confruntă Uniunea Europeană astăzi ar pune, în mod clar, în primejdie viitorul proiectului european. Din perspectivă românească, cred că țara mea trebuie să își asume un rol proactiv în aceste dezbateri, să angajeze discuții și negocieri cu Comisia Europeană și cu statele care se opun divizării, tocmai pentru a garanta continuarea și consolidarea proiectului european și pentru a preveni consecințele devastatoare ale divizării asupra acestui mare proiect al continentului nostru care, iată, a ajuns la 60 de ani.

Statele mari și bogate ale Uniunii se iluzionează grav atunci când cred că accentuarea diviziunilor și a tentațiilor hegemonice ar putea fi o soluție mai bună pentru interesele lor. O Europă divizată fără coerență politică va sfârși prin a fi irelevantă la nivel global și acest lucru se va întoarce tocmai împotriva intereselor esențiale ale statelor mari cât, și ale Uniunii în ansamblul său și a rolului global pe care ne așteptăm să-l jucăm.

În ce măsură crizele apărute în ultimii ani scot în evidență capacitatea diferită a statelor membre de a urma parcursul integrării și dezvoltării Europene?

Subliniam în urmă cu doi ani faptul că actuala criză foarte gravă a refugiaților este capabilă să pună la grea încercare solidaritatea dintre statele membre sau însăși existența proiectului european, dacă se continuă pe linia naționalistă. Aminteam încă de atunci faptul că avem nevoie imperativă de o dezbatere autentică pe acest subiect, dincolo de patosul religios sau naționalist.

A urmat apoi Brexit-ul, care a scos în evidență poate cea mai gravă slăbiciune a democrațiilor noastre europene din aceste zile: criza partidelor politice tradiționale. Toți cititorii dumneavoastră trebuie să înțeleagă faptul că deciziile care vin de la Bruxelles nu își au întotdeauna originea acolo. Dimpotrivă, nu de puține ori, Parlamentul European, împreună cu Comisia au reușit să tempereze veleitățile interguvernamentaliste din Consiliu. E facil să blamezi instituții europene fundamentale, când interesele electorale mărunte de acasă îți dictează să o faci. Încrederea mea în aceste instituții, în capacitatea democratică a Parlamentului European de a aduce o contribuție decisivă la continuarea proiectului european a rămas neștirbită. Dar ceea ce se va întâmpla post-alegeri europene în anul 2019 este hotărât acum.

Pe aceste tensiuni, anul 2019 ar putea constata o creștere spectaculoasă a euro-scepticismului și anti-europenismului, fapt care ar duce la popularea Parlamentului European cu forțe anti-europene, care ar pregăti de fapt prăbușirea Uniunii Europene. Da, până în 2019, mai avem o negociere pe Brexit, unde dimensiunea individuală ar putea să speculeze aceste frustrări. Avem pe de altă parte și relația strategică de securitate cu Statele Unite ale Americii, care s-ar putea vedea afectată tot pe fondul diviziunilor din interiorul Uniunii.

Care sunt statele care se poziționează la cele două extreme în raport cu viteza de dezvoltare în cadrul Uniunii?

Documentul de poziție prezentat de Juncker reprezintă o schimbare previzionată cu cel puțin un an de zile înainte. La Bratislava s-a discutat pentru prima dată în mod explicit despre acest lucru. Din păcate, președintele României a venit de acolo și a păstrat confidențialitatea extremă a discuției, ceea ce nu ar trebui să ne mai mire în țara lui „politica externă o fac eu”. La Malta, în Valletta, a fost abordat din nou subiectul, în ciuda declarației oficiale din comunicatul Președinției, care nu ne-a spus nimic despre acest lucru. Ori, președintele Iohannis este persoana cea mai în măsură să numească, cu subiect și predicat care și ce anume a spus și ce opțiune a ales. Sigur că putem, chiar din declarațiile miniștrilor de externe Sigmar Gabriel și Jean-Marc Ayrault să decelăm pozițiile, așa cum dumneavoastră le numiți, la cele două extreme. Ne ajută? Mai degrabă ar trebui să știm ce vrem noi să facem ca țară membră a Uniunii.

De un an mă bat cu aceste tendințe, cu Europa cu două viteze, cu Europa cu cercuri concentrice și am reușit, sub presiunea delegației române și a celor nouă delegații din Europa Centrală și de Est să redactăm un document de poziție înaintat liderului Grupului nostru din Parlamentul European, Gianni Pittella, singurul lider din Parlament care a denunțat riscul divizării Europei. Apoi, ca urmare a presiunii acestor nouă delegații am fost al doilea, alături de Janusz Antoni Lewandowski din Europa Centrală și de Est, care am vorbit în plen denunțând această poziție cu două, trei, cinci viteze.

Eu personal și apoi PSD-ul, am cerut consultări oficiale Președinte – partide parlamentare – delegațiile de europarlamentari, pentru a construi o poziție comună, pe care președintele Klaus Iohannis, conform hotărârii Curții Constituționale să o prezinte în Consiliu. Cred că este imperativ ca în perioada imediat următoare să se realizeze aceste consultări, iar Parlamentul României să adopte un astfel de document de poziție care să-i fie înaintat președintelui Iohannis. Aici este probabil cea mai mare bătălie pe care România o duce de la aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, pentru a salvgarda statutul de membru cu drepturi egale a Uniunii.

Care este viteza de dezvoltare a României în raport cu vitezele de dezvoltare ale statelor membre ale Uniunii?

Pentru România, o trecere în treapta a doua sau a treia a sferelor de influență din cadrul Uniunii, retrogradarea în situația de al doilea sau al treilea cerc concentric al Uniunii Europene, ar însemna politic confirmarea statutului de periferie pentru că, decizional, noi nu vom avea dreptul la anumite decizii, cum ar fi cele care privesc Zona Euro. În plan economic, se va osifica, literalmente, decalajul de dezvoltare dintre noi și țările bogate, nucleul dur, pornind de la faptul că se va adopta un buget special al Zonei Euro care se va ocupa cu investiții în zona cea mai bogată a Uniunii Europene, în vreme ce periferia va rămâne în zona de periferie economică, la dispoziția multinaționalelor și entităților economice ale nucleului dur.

Care este viitorul construcției europene în contextul acutizării decalajelor privind viteza de dezvoltare a statelor membre?

Cum spuneam, pe de-o parte se osifică decalajele de dezvoltare dintre nucleul dur, bogat, și periferie, ceea ce va crea nemulțumiri, proteste și creșterea anti-europenismului la periferii cu riscul altor exit-uri. În al doilea rând se va rediscuta Politica de Coeziune, singura sursă de finanțare a reduceri decalajelor de dezvoltare, ca urmare a intereselor economice ale nucleului dur. Politica de Coeziune, cea care producea resursele financiare pentru a putea reduce aceste decalaje de dezvoltare, fie va dispărea, transformându-se într-un soi de instrument precum Fondul de Investiții Strategice Juncker, fie va suferi schimbări majore în această direcție, ceea ce va face oricum ca accesul nostru la resurse de dezvoltare să fie din ce în ce mai dificil.

În al treilea rând, se discută astăzi nu doar de România, Bulgaria și Croația care ar rămâne la periferie, ci se discută de cei 15 reprezentând nucleul dur din Zona Euro. Dar, nu uitați că în Zona Euro nu sunt Suedia și Danemarca. Acestea sunt tot periferia Europei? În acest al doilea rând, ce ar urma să se întâmple cu Polonia? Poate Europa strategic să-și permită să lase o țară ca Polonia în afara? O asemenea decizie va fi un factor accelerator al disensiunilor și disputelor în interiorul Uniunii Europene.

Totodată, mai sunt doi actori globali care sunt gata să joace aceste diviziuni din ce în ce mai mari la scara Uniunii: China și Rusia. Fără a pierde în niciun fel încărcătura pragmatică, Aristotel afirma că întregul este mai mult decât suma părților. Uniunea Europeană este mai mult decât 27 de state membre luate individual, câte 15, 7 etc. Dacă proiectul Uniunii Europene se va prăbuși, țările noastre nu vor mai fi invitate să participe, în modul în care o fac acum, la un nou proiect imaginat și creat de vestul Europei.