Franţa: Cine este mai anti-sistem? 

Alegerile franceze par, în mod oarecum alarmant, să fi radicalizat o logică a anti-politismului care, de câţiva ani, tinde să prindă rădăcini în democraţiile avansate occidentale. Încă de la sfârşitul anilor 1970 analiştii constatau că disatisfacţia alegătorilor cu privire la guvernanţi era în continuă creştere, cu toate că, obiectiv, nivelul de viaţă şi puterea de cumpărare cunoşteau o tendinţă general ascendentă în ciuda încetinirii creşterii economice. Acest paradox putea fi urmarea aşteptărilor nerealiste fixate în anii 1950-1960, ani în care societăţile occidentale, prinse în bula economică a reconstrucţiei postbelice, dăduseră dovada unui dinamism economic imposibil de menţinut pe termen lung – criza din anii 1970 fiind semnul epuizării acestui ritm de dezvoltare nesustenabil. Comparat cu generaţiile anterioare care îşi vedeau puterea de consum dublată în nici 10 ani,  populaţia percepea perfomanţele noilor elite politice ca evident dezamăgitoare. Date obiective, precum instalarea unei suprastructruri relativ eficiente de protecţie publică pentru individ – Statul Providenţă – nu puteau schimba cu nimic percepţia unui declin societal.

Concepţia voluntaristă dominantă, moştenire ideologică a secolului al XIX-lea, pozitivist şi scientist, caută soluţii « totale », globalizante, deci inevitabil la nivelul conducerii politice a unei unităţi societale, mai degrabă decât la nivelul inferior al subsistemelor specifice: economic, financiar, educaţional, etc. Atunci s-a produs o instituţionalizare a nemulţumirii prin generalizarea alternanţei politice. Alternanţa era o formă controlată de schimbare, de reînnoire a elitelor guvernante, dar în interiorul sistemului, fiind prin natura ei opusă revoluţiei (care generează tranziţie).  Inainte de anii 1980, alternanţa nu putea fi considerată drept principalul criteriu al unui sistem politic democratic, pur şi simplu pentru că numeroase democraţii mature funcţionau, pratic, fără alternanţă pentru perioade lungi de timp. De exemplu, în Suedia, Partidul Social-Democrat, care a fixat prin politicile sale modelul societal nord-european, s-a menţinut la putere peste 44 de ani, între 1932 şi 1976. Cazul suedez, deşi în mod evident extrem, nu este excepţional în Europa. Danemarca a fost guvernată de social-democraţi între 1953 şi 1968. Exemplele nu sunt cantonate la Europa de Nord, unde partidele social-democrate au fost, mult timp, cvasi-hegemonice. Franţa nu a cunoscut alternanţă între anii 1958 şi 1981, fiind guvernată de o coaliţie largă a dreptei gaulliste şi a centrului (1974 reprezintă o alternanţă parţială, sau o “mică alternanţă”, atunci producându-se o modificare a echilibrului de forţe în interiorul coaliţiei în favoarea centriştilor). In Marea Britanie, nu avem alternanţă între 1945 şi 1964, deci aproape 4 legislaturi. Aproapre uniform, după 1980 ritmul alternanţelor se accelerează semnficativ.

Mecanismul alternanţei a permis regenerarea periodică a elitelor politice, şi implicit a sistemului politic democratic, etichetat de unii observatori pesimişti (precum Samuel Huntington şi Michel Croisier) ca neguvernabil pe termen lung. Prin anii 2000, criza democratică părea depăşită. Nici criza economică, cu toate costurile sale sociale imense, nu a periclitat, într-un prim moment, stabilitatea politică a Occidentului; dimpotrivă, alegerea lui Barack Obama în SUA în 2008 a reprezentat un moment simbolic fără precedent, de valorizare a funcţiilor incluzive ale democraţiei, iar primăvara arabă din 2010-2011 promitea un nou val de democratizări în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Blocajul s-a profilat abia în jurul anilor 2014-2015, când conflictele prelungite din zona arabă au provocat o criză migratorie globală (etalată pe mai multe etape, cea mai acută debutând în vara 2015) şi au alimentat o resurgenţă a fundamentalismului islamic, minând altfel legitimitatea guvernelor democratice care s-au poziţionat ferm impotriva statu-quo-ului autoritar. Această criză geopolitică a fost dublată de o criză financiară la nivel european care ameninţa să distrugă moneda unică. Moneda euro şi-a păstrat viabilitatea economică internaţională numai cu preţul unor măsuri de austeritate bugetare extrem de nepopulare. În procesul de elaborare al acestui plan bugetar de acţiune, foarte costisitor din punct de vedere social, instituţiile europene au avut o vizibilitate deosebită. Ele au ajuns să concentreze atacurile proteiforme ale oponenţilor austerităţii; reacţiile de respingere se mută rapid de pe terenul economic şi social pentru a lua chipul unei ofensive culturale şi politice împotriva  blocului de valori euro-atlantic. Se dezvoltă un nou tip de populism, bazat pe atitudini anti-politice profund ancorate în societate, care transcende vechile clivaje stânga-dreapta. Modelul tradiţional al alternanţei nu mai este eficace pentru a mobiliza masele de alegători deziluzionaţi: alternanţa nu mai are potenţialul de a reînnoi imaginarul politic colectiv, prin urmare nu mai este atractivă pentru cei care doresc o schimbare radicală. Cazul francez este paradigmatic pentru această evoluţie a peisajului politic occidental.

Franţa: o democraţie a contestaţiei  

Ca structură a câmpului partizan, Franţa cunoaşte (sau cunoştea până de curând) un cvasi-bipartitism, sau cel puţin o bipolaritate accentuată. Dihotomia între stânga (Partidul Socialist) şi dreapta (partidul conservator gaullist, care şi-a schimbat deseori eticheta politică de-a lungul istoriei sale) a fost principiul organizator al vieţii politice franceze în ultimii 60 de ani.

Dar această arhitectura binară care favoriza alternanţe clare, vizibile (deci satisfăcătoare pentru electorii dornici de schimbare) este pe punctul de se prăbuşi. În locul ei se profilează o nebuloasă politică cu nişte contururi incerte, căreia îi lipseşte mai ales un principiu binar organizator, o dihotomie structurantă. Un lucru este cert: fără excepţie, toţi candidaţii la succesiunea preşedintelui socialist Hollande, chiar şi candidatul instituţional al PS-ului (care, se pare, nu beneficiază de sprijinul preşedintelui, Hollande păstrând o distanţă rece), se revendică drept candidaţi anti-sistem. Analiza noastră nu se concentrează pe statutul efectiv de outsider al candidaţilor (majoritatea au deţinut funcţii înalte în stat şi în administraţie), ci pe elementele discursive dezvoltate de aceştia pe timpul campaniei. Retorica lor este ancorată în mod fundamental în promisiunea unei transformări radicale a politicii franceze. Ruptura este punctul de fugă al unui nou imaginar politic, care stabileşte noi praguri de radicalitate pentru toţi actorii politici relevanţi. Cei care nu ating aceste noi praguri sunt eliminaţi, precum fostul premier, socialistul Manuel Valls, sau primarul Bordeaux-ului, Alain Juppé, consideraţi fie prea puţini credibili pentru a personifica ruptura, fie prea moderaţi în retorica lor. Simpla alternanţă nu mai este suficientă.

Marine le Pen, candidata partidului de extremă dreapta Frontul Naţional, a reuşit să personalizeze cel mai bine ruptura faţă de establishment-ul politic. Ideologia frontistă (deşi mult diluată de actuala conducere, formată din Marine le Pen si vice-preşedintele partidului Florian Philipot) constituie un patchwork doctrinar abil care pune laolaltă elemente disparate din conservatorismul gaullist, din catolicismul tradiţionalist, din socialismul statist, din tradiţia extremei dreapte naţionaliste. Marine le Pen poate încarna alternanţa politică radicală pentru că ideologia partidului ei se grefează pe o critică cu adevarat globală, multi-dimensională, a societăţii franceze contemporane. Marine le Pen, spre deosebire de controversatul său tată, nu este un lider carismatic, iar campania ei este relativ slab personalizată, prin urmare nici lipsa ei relativă de carismă, nici parcursul ei personal banal (provenită dintr-un mediu înstărit, face studii de drept intr-o instituţie prestigioasă pariziană) şi mai ales nici acuzaţiile de deturnare de fonduri nu par să îi afecteze efortul electoral , atâta timp cât acesta este coerent ideologic. De la stânga a preluat critica laissez-faire-ului economic şi a capitalismului. De la tradiţionalişti a moştenit o retorică anti-individualistă şi organicistă deja bine structurată. De la tradiţia gaullistă a știut să extragă numai dimensiunea anti-sistem, mai precis critica parlamentarismului şi a « politicianismului », precum şi preferinţa pentru un executiv puternic şi centralizat. Extrema dreaptă fascizantă îi transmite o serie de clişee anti-establishement care sunt încă operaţionale. « Alternanţa » promisă de Le Pen este mai mult decât o simplă alternanţă politică – reprezintă o alternanţă societală şi culturală, deci practic ieşirea dintr-o paradigmă de cultură politcă.

Partid în opoziţie constantă de peste 30 de ani, cu potenţial de coaliţie cvasi-nul, nu este surpinzător faptul că FN-ul beneficiază de o credibilitate anti-sistem înscrisă puternic în ADN-ul său politic. El s-a grefat pe trunchiul tradiţiei contestatare a vechiului Partid Comunist Francez (PCF), canibalizându-i electoratul proletarian încă din anii 1980. Pe măsură ce PCF se dezintegra, FN a preluat ceea ce analistul Georges Lavau, specialist al partidelor comuniste vest-europene, numea « funcţia tribuniciană »: capacitatea de a fi un vehicul politic, vizibil, deși periferic, pentru frustrările anti-sistem ale electoratului. Ajuns actualmente cel mai mare partid din peisajul politic francez (şi cel mai monolitic – cea nu însă înseamnă mare lucru având în vedere că Partidul Socialist este în implozie, iar Les Républicains au mari dificultăţi în a fi coerenţi chiar şi în ceea ce priveşte campania candidatului lor oficial, François Fillon), FN nu mai poate fi redus la acest rol marginal simbolic, catartic. Ruptura radicală pe care o încarnează nu mai este o simplă supapă pentru energiile negative ale unei minorităţi care este astfel reabsorbită indirect, reorientată către forme mai convenţionale de participare politică – este o posibilitate reală şi axa unei mobilizări electorale masive.

FN nu are monopolul retoricii anti-establishement. Extrema stângă se luptă din nou pentru recuperarea unei moşteniri a familiei lor politice, deturnată de extrema dreaptă: legitimitatea tradiţiei luptei anti-sistem. Jean Luc Mélenchon, steaua în ascensiune a acestei camapanii inedite (este creditat cu aproape 20% din voturi, periclitând poziţia lui Fillon în trio-ul de frunte) mizează pe promisiunea unei alternanţe tridimensionale. Pe plan politic, Jean Luc Mélenchon doreşte adoptarea unei noi legi fundamentale care să reorganizeze complet structura instituţională prin introducerea unicameralismului, proporţionalei pure şi suprimarea demnităţii prezidenţiale (precum şi alte măsuri radicale de inspiraţie neo-rousseauistă, de exemplu tragerea la sorţi a unei părţi a legislativului). Pe plan geopolitic, militează pentru ieşirea Franţei din NATO şi apropierea de Rusia şi de China. În domeniul economic, platforma lui Mélenchon nu se depărtează de ortodoxia antiglobalizare a extremei stângi: intervenţionism, naţionalizari, protecţionism, reglementarea mai strictă a sectorului financiar, abandonarea practicilor de liber-schimb instituţionalizate prin acorduri internaţionale precum CETA şi TAFTA. El se grefează direct pe o legitimitate anti-sistem deja coagulată, cea a mişcărilor altermondialiste de tip Occupy sau Nuit Debout.

Prinşi între aceşti doi campioni anti-sistem de categorie grea, trei candidaţi se luptă pentru a demonstra propriile lor potenţialităţi « revoluţionare » : François Fillon, Emmanuel Macron şi Benoit Hamon. Fillon a cunoscut un parcurs inedit şi o radicalizare în doi timpi. Iniţial, el a mizat pe o critică violentă a Statului regulator francez, axa principală a programului său fiind o amplă dereglementare economică. Acest program era o maşinărie de război împotriva modelului social şi economic francez, creat pe consensul stângii socialiste şi dreptei chiraquiene. Câteva luări de poziţie controversate privind avortul, precum şi sprijinul acordat de colectivul creştin ultraconservator Sens Commun, l-au ancorat şi mai ferm pe Fillon la dreapta dură a eşichierului politic. Fillon a capitalizat aceast statut pentru a se prezenta drept candidatul unei alternanţe fără ambiguităţi şi a atrage o parte a electoratului FN. După afacerea Pénélope Fillon (în care Fillon este acuzat de remunerarea din bani publici a soţiei sale pentru sarcini fictive), candidatul dreptei a pornit o ofensivă cvasi-trumpistă împotriva establishment-ului mediatic, dar şi împotriva aparatului juridic. Violenţa retoricii sale a contribuit la fel de mult ca scandalul de corupţie în sine la alienarea aripii centriste a partidului Les Républicains, dar a permis o reorientare şi o repliere strategică spre nucleul dur al militanţilor de dreapta – strategia a fost o reuşită, întrucât Fillon, cu 20% din intenţii de vot, are şanse reale de a se califica în turul al doilea.

Emmanuel Macron are mari dificultăţi în a se impune drept candidat anti-sistem credibil din cauza unui program moderat şi centrist, foarte pro-european. Dar favoritul cursei prezidenţiale poate să îşi capitalizeze vârsta (la nici 40 de ani, ar fi cel mai tânăr conducător ales democratic din istoria Franţei) şi carisma personală pentru a-şi crea o imagine de outsider. Venit din mediul privat, aflat la prima sa campanie electorală, Macron exploatează filonul apolitismului electoratului: a refuzat să întemeieze un partid politic, preferând un conglomerat larg şi deschis, fără imperativ de exclusivitate în afiliere – mişcarea En Marche!. Pe listele pentru legislative, promite prezenţa la nivel de 50% de personalităţi din societatea civilă, fără culoare politică. De asemenea, pe parcursul campaniei, retorica anti-corupţie a devenit progresiv centrală. Dar ceea ce îl particularizează pe Macron este mai ales refuzul dihotomiilor tradiţionale, pe care le proclamă caduce – Emmanuel Macron se doreşte candidatul sfârşitului istoriei, un candidat post-politic

Hamon, a cărui voce este din ce în ce mai inaudibilă în ciuda sprijinului majorităţii aparatului de partid socialist, şi-a construit campania în jurul unei unice axe: respingerea moştenirii social-liberale a hollandismului, deci a « stângii guvernamentale » pragmatice şi dezideologizate. Hamon, ca şi Mélenchon, explotează de asemenea ideea unei tranziţii ecologice, citită ca o ruptură faţă de statu-quo-ul consumerist capitalist.

Candidaţii mărunţi nu există decât prin capacitatea lor de a fi suficient de radicali pentru a capta o audienţă mediatică; astfel, suveranistul François Asselineau s-a impus ca unicul candidat al unui Frexit imediat şi fără ambiguităţi, capitalizând electoral orice nuanţare adusă de Marine Le Pen eurofobiei sale programatice.

În Franţa, de-a lungul eşichierului politic, candidaţii par să se abandoneze cu un entuziasm necugetat unui mic joc: cine este mai anti-sistem? Odată câştigătorul ieşit din logica de campanie pentru a intra în logica de guvernare, rezultatele pot fi dramatice, deoarece eliminarea mecanismelor salutare ale eticii de responsabilitate, indiferent de eticheta politică sau de familia ideologică, este cea mai grava disfuncţiune a democraţiilor consolidate.

Sursa foto: Le Nouvel Observatoire