Alegerile primare deshise din Franţa: un bilanţ sub semnul eşecului

Cel de-al doilea tur al alegerilor legislative din Franţa a marcat ultimul act al unei periode electorale inedit de tensionate; pentru prima dată în istoria Republicii franceze, un preşedinte nu şi-a exercitat dreptul constituţional de a candida pentru un al doilea mandat, din cauza unor sondaje net defavorabile. In loc ca acest gest să unifice pe socialiştii dezbinaţi privitor la bilanţul lui Hollande, el a privat partidul de un lider incontestabil şi a scindat şi mai profund aripa stânga de aripa social-liberală. A urmat apoi exerciţiul alegerilor primare deschise, o serie de scandaluri de corupţie răsunătoare, o pletoră de teorii conspiraţionsiste, care au recreat  climatul de polarizare extremă care a marcat deja alegerile americane din 2016. Spectrul extremismului şi populismului  a planat deasupra rezultatului, conferind campaniei aspectul unei confruntări între două paradigme civilizaţionale. Pentru unii, în schimb, tonul deseori hiperbolic al comentatorilor a fost perceput ca o supralicitare forţată. Mobilizarea nu a fost masivă nici pentru prezidenţiale, nici pentru parlementare. Nivelul record al absenteismului  pare să confirme o oarecare oboseală, chiar lâncezeală, a electoratului francez faţă de frenezia politică şi mediatică din ultimele luni. Să fie extensiunea secvenţei electorale, prin alegeri primare premergătoare, responsabilă pentru acest burnout civic ingrijorător (mai ales că Franţa este o ţară cu o tradiţie destul de solidă a votului, chiar şi printre clasele defavorizate) ?

Primarele: o bizară perioadă proto-electorală

Niciodata nu a fost spaţiul public mai politizat – dar de asemenea mai polarizat – decât pe parcursul acestei curse electorale.

Alegerile primare deschise intra-partidice au constituit un prolog eficient al campaniei, mobilizând puternic presa şi opinia publică (în total, aproapre 7 milioane de cetăţeni au votat în cadrul lor), numai ca apoi să producă nu doi finalişti, ci doi candidaţi marginali, dintre care niciunul nu a ajuns măcar în cel de-al doilea tur de scrutin. In cazul alegerilor primare ale Partidului Socialist, ele au dat un candidat foarte slab, pe Benoit Hamon, care nu a reuşit să depăşească pragul de 10% în primul tur la prezidenţialele din mai. Totuşi, scorul robust al lui Jeremy Corbyn în Marea Britanie a dovenit că ideile lui Hamon nu sunt marginale în Europa, şi că socialismul radical (dar nu anti-sistem, ceea ce deosebea în mod fundamental socialismul lui Hamon de sinteza ideologică stângistă şi heterodoxă a outsiderul Mélenchon) pe care candidatul PS îl incarna avea potenţial nu numai în interiorul electoratului tradiţional de stânga, dar putea mobiliza inclusiv o parte a celor „apolitici”. Programul lui Hamon era credibil, solid, dar candidatului i-a lipsit o dinamică pozitivă, pe care spera să o creeze primarele. Prin urmare, sistemul alegerilor primare deschise a eşuat lamentabil.

Prin opoziţie, la dreapta, alegerile primare interne au părut să producă un candidat puternic; dar încă din primele săptămâni, el a fost pus în defensivă de acuzaţii privind fie ultra-conservatorismul său social, fie agresivitatea liberalismului său economic. Ideile sale nu erau majoritare, dar Fillon încarna prea bine posibilitatea alternanţei dorite de francezi ca să fie destabilizat de aceste aspecte ideologice. Apoi, la altă scară, au fost scandalurile repetate care au corodat imaginea publică a lui Fillon. „Alternanţa” nu mai putea fi monopolizată de partidul Les Républicains: întărit de alegerea polarizantă a lui Hamon şi Fillon, un tânar outsider centrist, Emmanuel Macron, acumula rapid capital de credibilitate. Mélenchon contesta însăşi societatea capitalistă, agregând în jurul său un nou pol contestatar din ce în ce mai puternic. Iar Marine le Pen efectiv ţinea captiv aproape un sfert din electorat, izolând-ul de restul populaţiei politice a Franţei, construind o cultură politică paralelă, aparent insensibilă şi distantă faţă de luptele intestine ale aşa-numitului « sistem ».  Subit, primarul Bordeaux-ului, moderatul Alain Juppé, eliminat detaşat de Fillon în cel de-al doilea tur al primarelor LR, devenea candidatul ideal, cel care ar fi menţinut atât coeziunea partidului, cât şi ar fi stăvilit tsunami-ul Macron. Dar era prea târziu.

Partidele tradiţionale destructurate

Deşi nu alegerile primare au provocat prezenta debandadă a partidelor tradiţionale de stânga şi dreapta, ele au fost arătate imediat cu degetul, inclusiv de actori politici de prim plan precum centristul François Bayrou (susţinător al lui Juppé, care ulterior s-a apropiat de Emmanuel Macron). De fapt,  elitele politice tradiţionale sperau că această practică, prin introducerea unui nou element de democratizare, o să restabilească contactul politic între ele şi electoratul lor tradiţional. Dar dinamica produsă de mobilizarea electoratului s-a epuizat debusolant de rapid. S-a spus că primarele au încurajat candidaţi extremişti, nereprezentativi pentru opinia publică generală, ale căror plaforme sunt expresia intransigenţei ideologice a nucleului dur al electoratului partizan; că ele au încurajat demagogia în detrimentul unei strategii reale pe termen mediu şi lung; că, prin osificarea lor într-un limbaj tributar vechilor categorii de « stânga » şi « dreapta », aceste primaire au alienat pe toţi cei care, alături de Macron, Bayrou, le Pen sau Mélenchon, nu mai aveau încredere în puterea structurantă a acestei dihotomii deja seculare şi tânjeau după o nouă gramatică a politcii.

Contra-exemplul primarelor socialiste din 2011

Dar aceşti critici au uitat cum în 2012 nişte alegeri primare l-au propulsat pe Hollande în cursa prezidenţială pe care a câştigat-o cu brio, impotriva unui candidat puternic cum era Nicolas Sarkozy. In 2011, situaţia stângii era disperată: Dominique Strauss-Kahn, preconizat pentru a-l înfrunta pe Sarkozy, fusese obligat să se retragă precipitat în urma unui scandal sexual de proporţii, care a fragilizat imens Partidul Socialist. Inainte de victoria sa la primare, Hollande era un birocrat fără vizibilitate şi fără legitimitate. Dinamica conferită de primare l-a condus la Elysée. Hollande nu era nicidecum un radical – el reprezenta aripa moderată, pragmatică a partidului. Acest exemplu demonstrează clar că primarele nu produc automat candidaţi slabi sau extremişti. Ele au un real potenţial de a dinamiza o campanie electorală şi de a crea o robustă legitimitate populară. Dar magia nu a acţionat şi în 2017.

Un viitor incert

In prezent, scena politică este dominată de partide monolitice, în general puternic personalizate: Frontul Naţional al lui Marine le Pen, la France Insoumise a lui Mélenchon, LREM obedient noului preşedinte. Este greu de imaginat ca până în 2022 aceste blocuri politice marcate de o puternică verticalitate organizatorică să accepte principiul alegerilor primare deschise. Primarele sunt cimentate de o filozofie a orizontalităţii care instituţionalizează fluiditatea şi instabilitatea autorităţii tocmai în vârful piramidei – este lesne de înţeles de ce partide tinere, fără tradiţie, care sunt fundamental nişte vehicole politice pentru o personalitate cu ambiţii prezidenţiale, sunt reticente faţă de un astfel de exerciţiu care poate alimenta disidenţe, scindări si conflicte intestine. Etalarea divergenţelor interne este o strategie foarte riscantă.

De accea, putem estima că experimentul primarelor nu mai are, pe termen mediu, un viitor în spaţiul francez. La fel de improbabilă pare şi „exportarea” lui în alte state europene.

Sursa foto: Facebook/Les Republicains