Președintele României, Klaus Iohannis, va participa la cea de-a 72-a sesiune a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (ONU), care va avea loc în perioada 18-22 septembrie a.c., la New York. Cu această ocazie, în cadrul discursului din plenul Adunării Generale, Președintele României va sublinia nevoia întăririi ONU și adaptarea la provocările actuale la adresa păcii și securității internaționale. Totodată, Președintele Klaus Iohannis va susține în cadrul reuniunilor bilaterale și multilaterale la care va participa importanţa ocupării de către România a unui loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU, în mandatul 2020-2021.

În acest context, este important să reamintim contribuția diplomației române cu ocazia participării la misiunile ONU. Un moment istoric l-a reprezentat alegerea Ministrului de Externe Corneliu Mănescu (n. 6 februarie 1916 – d. 26 iunie 2000) în funcția de Președinte a celei de-a XXII-a Sesiuni a Adunării Generale a ONU (1967-1968). La 50 de ani de la acest moment, nu trebuie să neglijăm contribuția importantă pe care România a avut-o în perioada respectivă.

Excelența sa, doamna Ambasador Paraschiva Bădescu, a fost ambasador al Organizației pentru securitate și cooperare în Europa (OSCE), în Turkmenistan (2000-2004), apoi a fost şef adjunct al misiunii în Serbia şi Muntenegru (2005-2006) şi ambasador al aceleiaşi organizaţii în Muntenegru (2006-2010). A jucat un rol esențial asupra relațiilor României cu OSCE, devenind pentru o perioadă îndelungată de timp singura femeie ambasador din Ministerul român al Afacerilor Externe. Cu experienţă în domeniul diplomaţiei începând cu 1961, Excelența sa a analizat contribuția României în cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU), într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

1

50 de ani de la un moment istoric pentru Diplomaţia României – Ministrul de Externe Corneliu Mănescu, Preşedintele celei de-a XXII-a Sesiuni a Adunării Generale a ONU (1967-1968)

Paraschiva Bădescu: O privire retrospectivă asupra inițiativelor și acțiunilor diplomatice întreprinse de România în urmă cu o jumătate de secol impresionează prin marea lor diversitate și o continuă amplificare, în sfera diplomației bilaterale și multilaterale deopotrivă. Eforturile constructive îndreptate spre o apropiere între țări aparținând sistemelor social-politice și economice diferite s-au bucurat de aprecierea partenerilor internaționali, care au evidențiat faptul că România a făcut totdeauna eforturi sincere și importante pentru facilitarea cooperării efective între națiunile lumii, în special în Europa. Inițiativele sale în cadrul ONU și al instituțiilor specializate sunt un exemplu elocvent în acest sens. Diplomația română în acea perioadă a reușit să obțină succese de netăgăduit.

De-a lungul  deceniilor, diplomați de excepție au contribuit la ridicarea profilului  și prestigiului țării noastre în cel mai complex for  internațional. Momentul de referință  al prezenței  diplomației românești la O.N.U. l-a constituit alegerea lui Corneliu Mănescu, ministrul român de Externe, în calitate de Președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., 1967-1968, fiind primul reprezentant al unei țări est-europene care a ocupat această prestigioasă poziție. Corneliu Mănescu repeta, astfel, performanța lui Nicolae Titulescu care, în 1930, era ales Președinte al Adunării Ligii Națiunilor. În spatele alegerii ministrului C. Mănescu  în această funcție se aflau munca depusă de diplomația română de mai mulți ani la nivel internațional și poziția României în probleme delicate și complexe de politică externă.

Vladimir Adrian Costea: Cum s-a implicat diplomația română pe scena multilateralismului global, ca urmare a participării la misiunile ONU?

Paraschiva Bădescu: Înființată la 25 aprilie 1945, imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial și urmând experiența Societății Națiunilor, ONU a fost concepută ca o organizație universală menită să asigure pacea și să ferească generațiile viitoare de flagelul războiului. O caracteristică importantă a ONU o constituie participarea unor state cu sisteme social-politice diferite la dezbateri, negocieri și tratative în vederea înfăptuirii scopurilor și obiectivelor înscrise în Cartă, pe baza respectării principiilor egalității și integrității teritoriale, neamestecului în treburile interne, autodeterminării popoarelor, rezolvării pe cale pașnică a  diferendelor internaționale, colaborării internaționale și a promovării unor relații de bună  vecinătate între state. Apartenența la ONU oferă prestigiu, onorabilitate, recunoaștere și statut internațional. Folosirea inteligentă a tribunei ONU pentru promovarea intereselor naționale poate spori influența unei țări dincolo de  dimensiunea sa, de forța economică sau militară.

România și-a exprimat dorința de a adera la O.N.U. încă din 1946, prin vocea ministrului Afacerilor Străine Gheorghe Tătărescu la Conferința de Pace de la Paris. Contextul internațional al Războiului Rece a făcut, însă, ca să fie admisă la 14 decembrie 1955, alături de alte 15 state. Primul reprezentant al României la O.N.U. a fost filozoful Athanase Joja. Prin intrarea în ONU, România își relua, pe baza calitativ nouă, o prezență și o acțiune internațională plină de semnificații.

Cu o tradiție de aproape 100 de ani în diplomația multilaterală, România și-a construit o reputație solidă în cadrul organizației, promovând rolul esențial al multilateralismului în asigurarea stabilității, dezvoltării și cooperării în plan global și regional, iar O.N.U. reprezintă elementul central al acestei abordări.

După aderarea la O.N.U., în 1955, România s-a afirmat prin promovarea constantă a rolului ONU în această direcție, s-a remarcat prin sublinierea constantă a necesității respectării cu strictețe a principiilor dreptului internațional în relațiile dintre state, respectarea prevederilor Cartei, vîzând în aceasta o condiție atât a îndeplinirii de către O.N.U. a mandatului său vizând apărarea păcii și securității mondiale, cât și a evoluției pozitive a relațiilor interstatale. În situații de încordare și criză care periclitau pacea lumii, reprezentanții României s-au alăturat totdeauna apelurilor pentru menținerea legalității internaționale, pentru respectarea Cartei O.N.U., pronunțându-se pentru excluderea forței ca mijloc de soluționare a diferendelor, pentru așezarea relațiilor internaționale pe baza principiilor și cooperării.

România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005. În perioada 2004-2005, ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate, a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Carta ONU privind organizațiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluție referitor la cooperarea ONU cu organizațiile regionale în menținerea păcii și securității, proiect adoptat la 17 octombrie 2005 (RCS/1631/2005). Este prima rezoluție românească adoptată în Consiliul de Securitate și, totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU și organizațiile regionale.

Prin prezența sa în diferite organe ale ONU, România participă la procesul decizional din cadrul Organizației mondiale, care are influență asupra situației internaționale la nivel global și în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operațiuni ONU de menținere a păcii a evidențiat eficiența armatei române și disponibilitatea politică de a se implica în activități militare multinaționale pentru menținerea păcii și stabilității în lume. Astfel, în iunie 2017, România era prezentă în operațiunile ONU de menținere a păcii cu un total de 77 militari, polițiști și jandarmi, în 10 misiuni ONU de menținere a păcii, dintr-un total de 15  – Afganistan, Cipru, Republica Centrafricană, RD Congo,  Haiti, India și Pakistan, Liberia, Republica Mali , Sudanul de Sud.

România susține eforturile vizând eficientizarea și asigurarea credibilității Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, creat în 2006.

În noua sa calitate de țară donatoare de asistență pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 România este implicată într-o nouă formă de cooperare cu ONU, prin paarteneriatul dezvoltat de țara noastră cu un număr important de instituții ale ONU, cu activitate în domeniul dezvoltării.

Cele de mai sus evidențiază  poziția consecventă a României,  conform căreia ONU trebuie să constituie un promotor activ al celei mai largi cooperări internaționale; această concepție și acțiunile concrete pe care le-a inițiat sau sprijinit în forurile internaționale de-a lungul anilor se bazează pe realitatea indiscutabilă a lumii contemporane privind necesitatea conviețuirii pașnice și a colaborării între popoare. Promotoare activă a acestor imperative, România a militat pentru ca problemele majore ale lumii contemporane, aflate pe agenda și în preocupările ONU, să fie rezolvate prin cea mai largă cooperare a tuturor statelor.

De-a lungul participării sale la activitatea organizației, diplomați români de excepție au contribuit la ridicarea profilului și prestigiului țării noastre în acest cel mai complex for internațional. Alături de alte delegații, ei s-au pronunțat în diferite ocazii pentru crearea de zone denuclearizate, sprijinind inițiativele statelor latino-americane, africane, nordice etc., și avansând propunerea de transformare a Balcanilor într-o zonă a păcii și colaborării, fără arme nucleare.

La 10 septembrie 1957, România s-a adresat guvernelor Albaniei, Bulgariei, Greciei, Iugoslaviei și Turciei cu mesaje, exprimând punctul său de vedere privind realizarea acestui obiectiv, propunând convocarea unei conferințe a șefilor de guverne din țările balcanice care să examineze și să adopte hotărâri corespunzătoare privind întărirea păcii în Balcani, neagresiunea, rezolvarea pașnică a oricăror probleme litigioase, dezvoltarea relațiilor economice, culturale etc. Aceste propuneri au fost reafirmate în Declarația guvernului român din 1959, în care se menționa ideea de adoptare a unui tratat de înțelegere și securitate colectivă a regiunii balcanice, transformarea acesteia într-o zonă  a păcii și bunei vecinătăți, fără arme nucleare și rachete.  Deși, la vremea respectivă, aceste propuneri n-au întrunit asentimentul tuturor țărilor regiunii, ele au fost promovate în mod constant în diferite foruri internaționale, inclusiv la Adunarea Generală a O.N.U. și în Comitetul pentru dezarmare de la Geneva. Inițiativa României privind crearea unei zone de pace în Balcani, lipsită de baze militare străine, lansată în 1957, și inițiativa Poloniei pentru Europa Centrală (planul Rapacki), din 1957, au fost urmate de inițiative similare pentru alte zone ale lumii.

Manifestarea activă a diplomației române pe scena multilateralismului global, în scopul afirmării identității naționale, promovării și apărării intereselor fundamentale ale țării a dobândit ponderea cea mai însemnată în cadrul O.N.U., al organismelor și instituțiilor specializate din sistemul acesteia. Prezența caracterizată printr-o implicare activă, creatoare și constructivă, ilustrată de o multitudine de acțiuni, demersuri și inițiative prin care s-a remarcat diplomația românească în perioada anilor  ’60 – ’70 este exemplul cel mai elocvent al aplicării  creatoare, în circumstanțele vitrege ale “Războiului Rece”, a strategiei pașnice de supraviețuire, cu efecte benefice imediate și pe termen lung pentru manifestarea independentă a României pe scena lumii.

Care a fost poziţia pe care diplomaţia română a promovat-o în cadrul ONU?

Succesul României de a determina retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul său în 1958 a reprezentat un factor decisiv în crearea condițiilor pentru pregătirea și adoptarea Declarației de independență, din Aprilie 1964, de către plenara CC al PCR, care a permis afirmarea unei politici interne și externe independente, bazate pe interese și aspirații naționale.

În înfăptuirea noii orientări, un rol deosebit i-a revenit diplomației române, conduse de ministrul Corneliu Mănescu, Ministerul de Externe devenind un adevărat laborator de elaborare și promovare a unei politici externe independente. România depunea eforturi pentru a participa activ în diferite foruri internaționale, afirmându-se prin contribuții remarcabile. Prin politica sa, România a susținut constant adeziunea și respectarea de către toate statele a principiilor fundamentale înscrise în Carta O.N.U., aducându-și contribuția la normalizarea relațiilor internaționale, promovarea destinderii și colaborării între state, apărarea păcii și securității.

Corneliu Mănescu, ministrul de Externe al României din 1961-1972,  reușise în  anii de ministeriat să creeze un corp diplomatic disciplinat, să-l doteze cu o bună pregătire (prin cursurile post-universitare de la Universitatea din București), cu contacte științifice ce-i îmbunătățeau profesionalismul (prin Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale) și să obțină o anumită autonomie față de alte instituții (inclusiv secții ale Comitetului Central).

Unul din principiile care a stat la baza politicii externe a României a fost asigurarea prezenței active în viața internațională, ceea ce i-a permis să se manifeste ca un factor important, acționând cu energie și perseverență pentru soluționarea justă, în interesul popoarelor, a problemelor arzătoare ale lumii contemporane.

În această perioadă, la inițiativa sau cu participarea reprezentanților României au fost adoptate la O.N.U. documente importante cu un impact pozitiv în relațiile internaționale. Astfel,  la sesiunea jubiliară a O.N.U. din 1960, România a supus atenției  Adunării Generale  două inițiative: 1. “Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii relațiilor de bună vecinătate între state europene aparținând unor sisteme social-politice diferite” și  2. “Promovarea în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc și înțelegere între popoare”.

În ceea ce privește prima inițiativă, cunoscută drept “rezoluția europeană”, care se înscria pe linia de continuitate a concepțiilor lui Titulescu,  aceasta  a fost reactivată în 1963 și adoptată, în unanimitate, în 1965, cu 9 țări coautoare (Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, România, Suedia și Ungaria), marcând o premieră de abordare și conlucrare diplomatică, un prim semnal politic în sprijinul procesului spre destindere și cooperare în Europa. Valoarea politică a acestui document pentru îmbunătățirea climatului European și internațional a fost relevată atât cu prilejul dezbaterilor în cadrul ONU, cât și în alte ocazii, de către înalți reprezentanți ai diferitelor state, evidențiind faptul că acesta conține un număr de principii și realități ale cooperării internaționale la  nivel regional, care sunt în deplină consonanță  cu țelurile Cartei O.N.U. și care sunt capabile, dacă sunt aplicate la probleme practice, să contribuie în mod  direct și pozitiv la destinderea încordării și la îmbunătățirea relațiilor  dintre națiuni pretutindeni.

Cea de-a doua inițiativă, lansată în același an, a fost primită cu interes, făcând obiectul dezbaterilor și propunerilor de măsuri ce se impun pe plan național și internațional. La baza acestei inițiative a stat convingerea că educarea tinerei generații este o problemă de interes major pentru toate statele, România prezentând un prim proiect de declarație în această problemă la 4 decembrie 1962, la care s-au asociat în calitate de coautoare 25 de state, iar un an mai târziu, Adunarea Generală a ONU a adoptat prin consens Declarația cu privire la promovarea în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc și înțelegere între popoare (Rezoluția 2037/XX din 7 decembrie 1965).

Care au fost demersurile prin intermediul cărora România şi-a construit o poziţie independentă pe plan internaţional?    

Era o perioadă în care România acționa pentru afirmare pe plan internațional, distanțare de Moscova, depunând eforturi pentru o prezență activă la activitățile O.N.U. și a instituțiilor sale specializate, prin pozițiile adoptate și rezoluțiile inițiate singură sau împreună cu alte state membre. Drumul spre Occident nu era, însă, facil sau fără primejdii, dar trebuia parcurs. O serie de acțiuni pe plan extern au contribuit la consolidarea poziției independente a României. Printre aceste se includ inițiativa menționată privind crearea unei zone denuclearizate în Balcani, votul disident în cazul crizei rachetelor din Cuba, din 1962, poziția în problema războiului arabo – israelian  ș.a.m.d. .

La 4 octombrie 1963, ministrul Corneliu Mănescu informează partea americană, în numele guvernului român, că, în cazul unui conflict armat declanșat de URSS, similar celui legat de Cuba (criza rachetelor din octombrie 1962), România va rămâne neutră.

Depășirea crizei rachetelor a produs în relațiile și conduita marilor puteri schimbări evidente, care se reflectau din plin în negocierea soluțiilor privind controlul armamentelor, în special a celor nucleare. Denuclearizarea Americii Latine – inițiativa țărilor latino-americane lansată în 1963 și finalizată în 1967, introducea pentru prima dată conceptul zonei denuclearizate.

Care au fost demersurile pe care România le-a făcut pentru avansarea candidaturii Ministrului de Externe Corneliu Mănescu?

Când, în anul 1966, s-a conturat posibilitatea alegerii unui reprezentant din Europa de Est la  președinția celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale (1967-1968), conducerea țării a luat decizia avansării candidaturii Ministrului de Externe Corneliu Mănescu, fiind declanșate în acest scop pași concreți pe canale diplomatice obișnuite. Un candidat dintr-o țară socialistă, la vremea respectivă, nu putea fi prezentat fără înformarea și sprijinul sovieticilor. Candidați din Polonia, Cehoslovacia, chiar și Iugoslavia, păreau să fie mai bine plasați, dar n-au reușit să obțină sprijinul acestora. Favoritul lagărului socialist era repreezentnatul Ungariei, semn al eventualelor obiecții din partea grupului geografic din care făcea parte România față de avansarea propriei candidaturi, situație care trebuia depășită cu tact, răbdare și tenacitate.

În toamna anului 1966, Misiunile Permanente de la New York  și capitalele unor țări membre ONU cu care România avea relații bune, au fost informate despre intenția de a fi prezentată candidatura ministrului de Externe Corneliu Mănescu pentru funcția de președinte al celei de-a XXII-a  sesiuni a Adunări generale.

Atașat politicii externe independente, Corneliu Mănescu a desfășurat personal o activitate prodigioasă, reprezentând cu dăruire, competență și demnitate țara și interesele ei perene la ONU și în alte foruri internaționale. Dezvoltarea relațiilor bilaterale ale României cu state de pe toate continentele, indiferent de sistemul lor politic, a fost, de asemenea semnificativă. Ministrul Corneliu Mănescu era bine apreciat în cercurile politice și diplomatice, în mediile internaționale în general, stabilind relații de prietenie și respect reciproc.

Reacțiile și răspunsurile preliminare indicau că șansele candidaturii române erau încurajatoare. Pentru asigurarea reușitei, în perioada până la începerea sesiunii,  în septembrie 1967,  au fost întreprinse numeroase acțiuni pentru promovarea candidaturii române și asigurarea sprijinului necesar.  Dintre momentele cele  mai semnificative sunt de menționat: stabilirea relațiilor diplomatice cu R.F.G., la 31 ianuarie 1967, România fiind prima, după URSS, dintre țările Tratatului de la Varșovia care a stabilit asemenea relații, fără informarea prealabilă sau solicitarea acordului Moscovei. Efectele au fost pozitive în raporturile cu țările occidentale. Acest act a provocat, totodată, reacții negative puternice din partea Moscovei și a altor țări din Pactul de la Varșovia.

Au urmat vizite oficiale ale ministrului Corneliu Mănescu în diferite țări (Belgia – 3-6 februarie 1967), Pakistan, Singapore și Japonia (23 mai – 7 iunie 1967), precum și  vizite oficiale în România ale omologilor săi din numeroase țări (Olanda, Finlanda, Irak, Suedia, Turcia, RFG, Italia, Iran) și ale altor personalități.

În legătură cu  războiul arabo-israelian (5-10 iunie 1967), în dezacord cu poziția Moscovei privind adoptarea unei declarații de condamnare a Israelului, România a adoptat o poziție distinctă, punând accent pe reglementarea pașnică și continuarea relațiilor diplomatice cu această țară. Această poziție a fost prezentată și în cuvântarea premierului României Ion Gheorghe Maurer la sesiunea extraordinară a Adunării Generale a ONU, din 23 iunie 1967.  A doua zi, premierul român a  avut o întrevedere cu Secretarul de Stat al SUA și a fost primit de președintele Lyndon B.Johnson, fiind un prilej foarte binevenit pentru obținerea sprijinului SUA privind candidatura României la președinția Adunării Generale. În cadrul acestei întrevederi, președintele Johnson a exprimat buna impresie pe care i-a creat-o ministrul român și a promis sprijinul S.U.A.

În același interval de timp, au avut loc momente importante în relațiile României cu alte state, marcate de vizite ale înalților oficiali români în diferite țări, sau ale reprezentanților acestora în România.

Activitatea de prestigiu la  nivel internațional depusă de ministrul Corneliu Mănescu în fruntea diplomației române, poziția  adoptată de țara noastră în chestiuni delicate de politică externă au fost bine primite în Occident, îndeosebi de SUA, care aprecia faptul că România începuse să dea dovezi mai clare de distanțare de Moscova

La nivel internațional, toate aceste acțiuni de mare impact pe scena internațională,  reprezentau noi dovezi elocvente ale politicii de independență, promovată cu determinare și consecvență  de factorii de conducere ai României, contribuind la ridicarea cotei diplomației române și aprecierea pentru șeful ei. De aceea, deși candidatura la președinția Adunării Generale a O.N.U., care trebuia să depășească obstacolele din grup și să câștige competiția cu alte regiuni ce își reclamau dreptul la rotație era o operațiune complicată, s-a desfășurat normal, în favoarea candidaturii române.

Deținerea Președinției Adunării Generale a Națiunilor Unite, comparativ cu celelalte  acțiuni menționate, beneficia de o “rezonanță planetară”, fiind vorba de funcția cea mai înaltă a Organizației Mondiale. Era un moment istoric, atât pentru diplomația română, cât și pentru ONU, Corneliu Mănescu fiind primul reprezentant din țările est-europene care ocupa această funcție, repetând astfel succesul predecesorului său, Nicolae Titulescu, care a deținut de două ori consecutiv funcția de președinte al Adunării Societății Națiunilor (1930 și 1931).

Președintele – funcția cea mai înaltă a Adunării Generale a O.N.U.

Din perspectiva competențelor extinse ce revin Adunării Generale, potrivit Cartei,  rolul președintelui este, în mod evident, de o mare complexitate, fiind înainte de orice unul de factură eminamente politică.

În consecință, pe lângă prevederile punctuale conținute în Regulile de procedură, a căror obligativitate nu poate fi pusă în discuție, se  cer a fi avute în vedere și rezoluțiile sau deciziile pertinente adoptate de Adunarea Generală de-a lungul timpului. În afară de acestea, nu se poate face abstracție de elementele extrajuridice – politico-diplomatice în esența lor -, a căror însemnătate a fost amplu evidențiată de practica îndelungată în materie. Cărora li se adaugă, firesc, calitățile de incontestabilă valoare și utilitate a persoanei care deține președinția Adunării Generale, calități care exced corsetul canoanelor juridice. Este vorba de tact, stil, metodă, de experiența în domeniul negocierilor, de însușirea de a inspira încredere, de capacitatea de a promova contactele și dialogul etc. Apare, în lumina tuturor considerentelor evocate, întrutotul justificată invocarea metaforei „dirijorului”, președintele Adunării Generale fiind considerat șeful orchestrei politice planetare, reprezentate de acest for unic al Organizației Națiunilor Unite.

Care a fost rezultatul votului privind alegerea preşedintelui celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale? Totodată, care au fost temele care s-au aflat pe agenda Adunării Generale a ONU?

Supusă aprobării Adunării generale, candidatura ministrului de externe al României Corneliu Mănescu pentru funcția de președinte al celei de-a XXII-a sesiuni orginare a Adunării Generale a consacrat un rezultat de excepție, fiind aprobată aproape în unanimitate, rezultatul votului provocând ropote de aplauze.

Preluând conducerea lucrărilor, Corneliu Mănescu se adresa plenului Adunării generale, evidențiind, între altele faptul că:

Increderea pe care mi-ați acordat-o, alegându-mă  președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării generale și onoarea de a mă învesti cu această înaltă magistratură se adresează țării mele. Nu pot să exprim mai bine recunoștința mea profundă, decât asigurându-vă că în îndeplinirea funcțiunii mele voi căuta – în deplin respect pentru regulile acestui for – să servesc lucrările Adunării generale cu aceeași dorință sinceră de a promova un climat propice rezolvării marilor probleme internaționale. … Poporul român, căruia îi aparțin, a dobândit în cursul multor secole de încercări aspre virtuțile păstrării ființei naționale, a apărării unității și independenței, a unei dezvoltări de sine stătătoare. El a cunoscut suferințele războaielor, ca și binefacerile păcii, amărăciunile subjugării sau dependenței, precum și bucuria de a fi stăpân în casa sa. Dar unul din învățămintele cele mai de preț pe care el și le-a însușit este acela că pentru a fi respectat trebuie să respecți și că drumul cel mai sigur spre a vedea aplicate regulile internaționale de conduită trece prin observarea strictă a acestor reguli de către fiecare, unul față de altul”.

În calitatea sa de Președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, Corneliu Mănescu făcea apel la lichidarea conflictelor  armate și focarelor de încordare, adevărate obstacole ridicate în calea propășirii popoarelor, pentru înfăptuirea dezarmării, susținând că forța, în primul rând forța armelor, nu poate să rezolve problemele internaționale, ci numai să facă mai dificilă și îndepărtată soluționarea lor,  pledând pentru primatul dreptului asupra forței. În acest context, ministrul de Externe român reafirma menirea ONU de a consolida pacea și securitatea, de a instaura cooperarea internațională, de a respecta normele de conduită conform intereselor generale ale statelor, contribuind la satisfacerea aspirațiilor lor legitime de bunăstare și progres.

Pe ordinea de zi a sesiunii figurau probleme de importanță  deosebită privind pacea, securitatea și cooperarea internațională, precum: dezarmarea generală și totală, neproliferarea armelor nucleaare, interzicerea experiențelor nucleare și termonucleare, explorarea și folosirea în scopuri pașnice a spațiului cosmic, definirea agresiunii, politica de apartheid a Republicii Africa de Sud, problema Africii de Sud-Vest, problema Coreeană, reprezentarea Chinei la ONU, problema privilegiilor și imunităților diplomatice, situația socială în lume, activitățile operaționale (asistență tehnică) a ONU pentru dezvoltare, Anul internațional pentru drepturile omului, știința și tehnologia, Deceniul ONU pentru dezvoltare, Conferința ONU pentru Comerț și Dezvoltare ș.a.m.d. .

De regulă, o sesiune a Adunării generale durează din a doua marți a lunii septembrie până la jumătatea lunii decembrie. Ordinea de zi încărcată a celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării generale a ONU, importanța, complexitatea și dificultatea problemelor dezbătute au impus reluarea lucrărilor, în perioada 24 aprilie – 13 iunie 1968.

Cum a fost evaluat mandatul de preşedinte al lui Corneliu Mănescu?

O primă constatare  care se impune după analiza detaliată a  desfăşurării mandatului lui Corneliu Mănescu ca președinte al celei de a 22-a sesiuni a Adunării Generale a ONU (1967-1968) este, cu siguranță, aceea că, prin prestația sa profesionistă,  el a contribuit în chip hotărâtor la scoaterea României din provincialism,  la înscrierea ei fermă pe harta diplomatică a lumii, într- o perioadă a Războiului Rece, în care contradicțiile şi divergenţele dintre SUA și URSS atinseseră  un nivel critic, de o incontestabilă periculozitate pentru pacea lumii.

În 1967, ONU avea 126 de state membre, față de 193 în 2017. Președintele unei organizații cu vocație universală trebuie să aibă calități pentru a face față  mai multor roluri: manager al unui proces complex de negociere și coordonator al acestora; capacitatea de a organiza negocieri multiple;  principalul rezolvator al unor probleme intrate în impas; dirijor al unei “orchestre” cu multiple voci și interese; lider unificator și optimist al organizației în ansamblu, apelând cu inteligența cognitivă, emoțională și culturală pentru identificarea celor mai bune soluții.

Prin calitățile sale diplomatice, ministrul Corneliu Mănescu a fost la înălțimea postului prezidențial,  cea mai convingătoare confirmare a acestei afirmații fiind rezultatele obținute în timpul mandatului său: au fost adoptate 117 rezoluții (multe prin consens), cuprinzând decizii și recomandări importante pentru pacea, securitatea și cooperarea internațională pe plan economic, social, juridic și internațional.

La încheierea mandatului său și începerea unei noi sesiuni în septembrie 1968, au fost exprimate elogii deosebite privind prestația președintelui român, care a știut cu un tact admirabil să reconcilieze antagonisme, să împace punctele de vedere, contradictorii, slujind cu eleganță și abnegație cauza ONU. Evocarea numelui României de către numeroși reprezentanți ai statelor, în momente în care sesiunea a înregistrat rezultate semnificative, precum și însăși atmosfera constructivă a dezbaterilor au reprezentat o recunoaștere și o apreciere a principiilor și metodelor diplomatice promovate de România în viața internațională.

Care au fost avantajele de ordin politico-diplomatic generate de președinția lui Corneliu Mănescu în Adunarea Generală a ONU?

La o eventuală întrebare firească a unui ascultător/cititor din 2017 cu privire la avantajele de ordin  politico-diplomatic generate de președinția lui Corneliu Mănescu în Adunarea Generală a ONU un răspuns edificator poate fi oferit pe două paliere.

În primul rând, prin afirmarea  exemplară a României pe arena mondială, folosind  cu pricepere si stăruință pârghiile multilateralismului și arta consensului, s-au creat condiții prielnice pentru lărgirea legăturilor internaționale ale țării prin stabilirea de relații diplomatice cu numeroase state. Faptele oferă mărturii incontestabile pe această temă.

În 1967 România a stabilit relații diplomatice cu 6 tări; Canada, Coasta de Fildeș, Columbia, R.F Germania, Singapore și Venezuela.

În 1968, anul în care Corneliu Mănescu deținea în continuare mandatul de președinte al Adunării Generale a ONU, s-a realizat un record absolut în istoria României prin stabilirea de relații diplomatice cu 12 țări: Africa Centrală, Australia, Burundi, Ecuador, Kenya, Madagascar, Malta, Nepal, Peru, Volta Superioară, R.P.D.Yemen și Zambia.

O asemenea dinamică în diplomaţia bilaterală sub puternicul impact al diplomaţiei multilaterale s-a dovedit fără egal în istoria României.

Pentru aprecierea acestei dinamici, amintim că în 1945 România întreținea relații diplomatice cu 15 țări, în 1950 cu  35, în 1960 cu 50, iar în perioada 1961-1972, în timpul  mandatului deținut de Corneliu Mănescu ca Ministru al Afacerilor Externe, s-a ajuns la 108 state.

Caracterul dinamicii stabilirii relațiilor diplomatice dintre România și alte țări nu poate fi însă limitat doar la această constatare de ordin numeric.

Se cuvine a sublinia, totodată,  densitatea  de excepţie  a vizitelor, întâlnirilor și negocierilor diplomatice ale României cu alte state in perioada 1967- 1968. Exemplele sunt impresionante prin multitudine şi diversitate.

În octombrie 1967 are loc vizita în România a Indirei Gandhi, prim ministru al Indiei. În aceeași lună președintele Republicii Islamice Pakistan, feldmareșalul Muhammad Ayub Khan, efectuează  o vizită oficială în România. Tot în  noiembrie 1967 președintele Vecei Executive Federale a Iugoslaviei, Milka Spiljak, face o vizită de prietenie în ţara noastră.

În aceeași lună, Averell Harriman,  ambasadorul itinerant al președintelui SUA, Lyndon B. Johnson, efectuează o vizită la București.

Un eveniment unic  prin semnificaţia sa în sfera diplomaţiei multilaterale s-a produs în decembrie 1967, când o misiune de bunăvoință a ţărilor în curs de dezvoltare a vizitat România și a informat Guvernul român despre rezultatele conferinței Grupului celor 77 desfășurate în Algeria în octombrie același an. Tot în decembrie 1967 se desfășoară la Tel Aviv lucrările primei sesiuni a Comisiei mixte guvernamentale româno-israeliene  de cooperare economică și tehnică.

Anul 1968 era și mai bogat în evenimente diplomatice bilaterale, care, fără a fi determinate în mod direct de președinția românească a Adunării Generale a ONU, au avut loc  într-o  perioada de o accelerare fără precedent a legăturilor României cu, practic, toate statele lumii.
La 4 iunie 1968, la sediul ONU de la New York, ministrul Corneliu Mănescu oficiază ceremonia de transmitere a tapiseriei “Cântare omului” de Ion Nicodim, oferită de Guvernul român Națiunilor Unite. Această tapiserie este expusă și în prezent pe peretele vestic al principalului hol al delegațiilor de la etajul 1 al clădirii Adunării Generale a ONU.

În aceeași lună Corneliu Mănescu întreprinde o vizită neoficială în Elveția și poartă convorbiri cu principalii conducători ai Confederației Elvețiene. Tot în iunie,  el va efectua o vizită în Maroc, iar la începutul lunii iulie  va primi la București pe colegul său, ministrul Afacerilor Externe al Cehoslovaciei.

Un eveniment major, care ține de sfera diplomației multilaterale, s-a desfășurat la București, în prima săptămână a lunii iulie 1968. În această perioadă au avut loc în capitala țării noastre lucrările reuniunii mixte a Comitetului administrativ de coordonare al ONU  și a Comitetului pentru programe și coordonare al Consiliului Economic și Social la care au participat conducătorii instituțiilor specializate din familia ONU  precum și secretarul general al ONU,  U. Thant. În mod firesc Corneliu Mănescu a fost  prezent la această memorabilă reuniune.
Dacă la 23 septembrie 1968  Corneliu Mănescu declara închise lucrările sesiunii Adunării Generale a ONU prezidate de el, îl vom regăsi curând  într-o  febrilă activitate diplomatică în America Latină și în alte regiuni. Astfel, între 11 octombrie și 6 noiembrie 1968, ministrul de externe român întreprinde un turneu de vizite oficiale în Argentina, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic și Peru. Unele din aceste vizite au fost premiere diplomatice în relaţiile bilaterale şi au fost  salutate anticipativ în plenara Adunării Generale a ONU de reprezentanții țărilor vizitate. În noiembrie 1968, Corneliu Mănescu se va afla în vizită oficială în Turcia și Iran, ambele acțiuni diplomatice soldându-se cu rezultate pozitive.  În ultima lună a anului 1968, Corneliu Mănescu va efectua vizite oficiale în R. D. Germană și în Tunisia .

Președinția Adunării Generale din 1967-1968  a deschis larg poarta inițiativelor românești la Națiunile Unite .

România a fost inițiatoare sau coautoare a unui număr de rezoluții adoptate de Adunarea generală în perioada 1967-1972 pe teme cum sunt: Rolul Comisiei Economice pentru Europa în dezvoltarea cooperării economice internaționale (Rezoluția nr.2317/XXII – 13 decembrie 1967); Rezoluția nr.2318/XXII, din 15 decembrie 1967, privind ”Știința și Tehnologia”; Cooperarea internațională în domeniul utilizării calculatoarelor electronice și tehnicilor de calcul pentru dezvoltare (Rezoluția nr.2458/XXIII – 20 decembrie 1968); Tineretul, educația sa în spiritul respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului, problemele și nevoile sale și participarea sa la dezvoltarea națională (Rezoluția nr.2497/XXIV, – 28 decembrie 1969); Rolul stiinței și tehnologiei moderne în dezvoltarea națiunilor și necesitatea întăririi cooperării economice și tehnico-științifice între state (Rezoluția nr.2648/XXV – 7 decembrie 1970); Consecințele economice și sociale ale cursei înarmărilor și efectele sale profund dăunătoare asupra păcii și securității în lume  (Rezoluția nr.2667/XXV -1970); Creșterea rolului Organizației Națiunilor Unite în menținerea și întărirea păcii și securității internaționale, în dezvoltarea cooperării între toate națiunile și în promovarea normelor dreptului internațional în relațiile dintre state (Rezoluția nr.2925/XXVII -1972).

În ultimii 50 de ani, ONU a suferit schimbări importante. Cum este definită în prezent misiunea ONU pe scena politică internațională?

În ceea ce privește rolul ONU, se cuvin a fi menționate unele din aprecieri exprimate de diferiți reprezentanți, cum ar fi:

În ciuda deficiențelor și a punctelor slabe, ONU rămâne un instrument esențial și de neînlocuit al cooperării internaționale. Este dificil să ne imaginăm acum  această lume tulbure fără ONU. Dacă nu ar fi existat Națiunile Unite, astăzi prima noastră sarcină ar fi fost aceea de a crea o instituţie de acest gen.

Deficiențele și punctele slabe ale ONU  nu justifică  nici ostilitatea, dar nici “atitudinea călduță” față de organizație și nici nu trebuie sa minimalizam realizările semnificative ale acesteia în numeroase  domenii care îndreptatesc  pe deplin existența acestei institutii  și credibilizează abordarea sa multilaterală în problemele mondiale .

În tratarea celor mai importante probleme, se întâlnesc adesea “retorici înfierbantate” si mai putin  o abordare cooperativă motivată. Într-o atmosferă  neprielnică, care se extinde mult dincolo de organizație, Națiunile Unite ar trebui folosite pentru a oferi soluții constructive şi să nu rămână doar o țintă de critici severe .

Lipsa de eficacitate a Națiunilor Unite adesea nu este generată de imperfecțiunile instituționale, ci  mai degrabă datorită nerespectării Cartei ONU de către statele membre care, ca membri, s-au angajat să respecte prevederile actului act constitutiv al organizaţiei mondiale.

Teodor Meleşcanu, ministrul român al Afacerilor Externe, a participat la  New York, la sediul Naţiunilor Unite, la 31 mai 2017, la ceremonia de alegere a președintelui sesiunii a 72-a a Adunării Generale a ONU (2017-2018), în persoana lui Miroslav Lajčak (Slovacia), propus de Grupul Est European din cadrul ONU, căruia i-a adresat felicitări,  exprimând  încrederea că mandatul acestuia va reprezenta un succes pentru atingerea obiectivelor și priorităților înscrise pe agenda Organizației. Preşedintele-ales Miroslav Lajčak a declarat cu acest prilej, între altele, că “În căutarea unei schimbări profunde a organizației noastre, trebuie să consolidăm încrederea dintre ONU și membrii săi, precum și cu principalele grupuri de state. Multe state membre consideră că avem nevoie de progrese palpabile în ceea ce privește agenda consacrată reformei ONU și revitalizarii activității Adunării Generale”.

În încheiere, trebuie subliniată importanța evocării şi valorificării moștenirii valoroase lăsate de Corneliu Mănescu, după aproape 12 ani de călăuzire cu succes  a diplomaţiei româneşti, deţinând un mandat fără pereche, prin durata sa, în galeria miniștrilor români ai afacerilor externe.

 

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu