Retrospectiva politică a anului 2018 în Europa şi în România

Anul 2018, prins între două serii de ani electorali cu mize uriașe pentru Europa si statut quo-ul global, poate apărea ca un an în expectativă. 2016 a fost anul Brexit-ului, al alegerii lui Donald Trump la Casa Albă, dar şi, în context românesc, al succesului electoral al PSD-ului, atât la alegerile locale, cât şi la cele parlamentare. 2017 a fost marcat de alegerile din Olanda şi Franța – ambele considerate ca niște barometre ale tensiunii populiste şi euro-sceptice în cadrul UE – dar şi de Referendumul Constituțional din Turcia, care a confirmat, la granița de est a blocului european, coagularea unor noi forme de democrații iliberale care întrețin cu populismele europene un dialog complex şi niște interdependenţe certe (deși deseori ascunse). În România, 2017 a fost marcat de explozia în stradă a unei contestații societale şi politice deosebit de energice, și de instabilitatea guvernamentală care a creat de repetate ori impresia că monolitul PSD se erodează, precipitând o criză majoră a Statului.

Prin comparație, numeroasele scrutine din 2018 nu au mobilizat în aceeași măsură opinia publică internațională și au părut să tindă spre o stabilizare. Nici confirmarea electorală a lui Vladimir Putin, nici cea a Angelei Merkel (deși aceasta din urma făcând față unor provocări semnificative) nu au fost niște surprize. Situați politic la extremități opuse, atât « caudillo-ul » Estului, cât şi paznicul ordinii liberale vest-europene reprezentau o formă de continuitate politică şi ideologică. Sondajele păreau să își reintre de asemenea în drepturi, permițând o mai mare previzibilitate a schimbării, previzibilitate a cărei absență a fost resimțită atât de acut în 2016 și 2017.

Privind însă spre viitor, peste anii 2019 și 2020 se strâng din nou norii incertitudinii. Un hard Brexit și un no-deal devin, dintr-o posibilitate vag întrezărită, o reală probabilitate. Anul începe cu o redresare dificilă și incertă a lui Macron după o serioasă criză socială, redresare care îi va cere în lunile și poate chiar anii următori exerciții de echilibristică bugetară – va ajunge oare Franța în situația guvernului populist italian, împotmolit în tratațiuni anevoioase pe teme bugetare? – dar, la un nivel mai profund, și ideologică, între nucleul dur liberal centrist și mai larga aureolă a electoratului care a fost atras în câmpul gravitațional al mișcării lui Macron, fie din lipsa unei alternative credibile, fie dintr-un elan antisistem.

Deși pe termen lung atipica “jacquerie” a vestelor galbene poate avea un efect pozitiv, acționând ca un catalizator asupra macronismului încă în formare și imprimându-i o necesară dimensiune socială, pe termen scurt cel mai probabil va impulsiona votul eurosceptic, consideră analiștii. Dar și aici rămân mai multe necunoscute, care pot schimba radical datele problemei: astfel, potrivit unui sondaj Ipsos comandat de partidul majoritar și publicat pe 9 decembrie în Le Journal du Dimanche, o listă la alegerile europene a unei emanații politice directe a vestelor galbene ar avea efectul paradoxal de a reduce cu în medie 3 puncte scorul principalelor partide eurosceptice sau antisistem, având însă un efect nesemnificativ asupra intențiilor de vot LRM (La République en Marche)[1]. În acest context, partidele de opoziție încearcă să exorcizeze riscul, deschizându-și listele reprezentanților Vestelor Galbene sau propunând, după modelul formației rezolut anti-europene Les Patriotes a lui Florian Philippot (fost vice-președinte al Frontului Național, care și-a radicalizat opțiunea eurofobă), un sistem de “liste hibride”.  Deși mișcarea vestelor galbene e alimentată indiscutabil de sentimentul marginalizării unor categorii sociale care sunt principalele bazine de recrutare a populismului, e greu de spus cum ar putea fi situată o cristalizare politică a mișcării: ea confirmă o oarecare desuetudine a dihotomiei tradiționale stânga-dreapta, dar nici nu reprezintă încă un avatar al iliberalismului populist. Revendicările lor sunt economice și instituționale, dar lipsește (dacă excludem periferiile extremiste ale mobilizării, relativ nereprezentative, chiar dacă absența unui delimitări clare și vehemente este un simptom îngrijorător al unei radicalizări a majorității) o viziune culturală coerentă, un discurs unitar pe temele centrale ale populismului precum identitatea, migrația, comunitatea națională. Chiar și discursul asupra Europei, dincolo de o respingere a politicilor de austeritate, este embrionar. Din acest motiv, rămâne incert ce ar însemna pentru Europa o prezenţă coagulată politic a Vestelor Galbene la Strasbourg în urma scrutinului din 2019.

Pe aceste tensiuni continentale și globale și dincoace de ceea ce la nivel național apare uneori ca un zgomot de fond, peisajul politic românesc este dominat de alte incertitudini. Alegerile europene au o miză națională redusă, în afară de testul electoral pe care îl reprezintă pentru formațiunile angrenate în cursa pentru prezidențiale, locale și parlamentare din 2019-2020. Cu toate acestea, fizionomia campaniei pentru europene ar putea fi modificată de (re)apariția unui curent anti-european, la periferia partidului social-democrat, încarnat de figuri precum deputatul PSD Liviu Pleșoianu, fostul ales PDL Gelu Vişan sau fostul ofițer SRI Daniel Dragomir. Heteroclit și necoagulat, acest curent subteran prezent mai ales pe platformele de socializare are drept unic acces la mainstream-ul politic legăturile cu aripa naționalistă a PSD – dovadă în acest sens, intervenția pro-rusului Pleșoianu la mitingul de susținere al guvernului organizat de Partidul Social Democrat din iunie, care a dat o vizibilitate deosebită conglomeratului de idei apărat de acesta. Atât timp cât justiția, corupția și rolul “instituțiilor de forță” (altă sintagmă care a dominat, alături de obsesia – provenită din zona alt-right americană – a Statului Paralel, a Deep State-ului) vor rămâne centre de gravitație ale dezbaterii politice, este aproape inevitabilă această confluență, alinierea discursurilor fiind aproape perfectă pe aceste teme; pe alte teme, consensul între aceste grupuscule și hegemonicul partid de guvernare pare mult mai fragil. Astfel, guvernul României a adoptat o atitudine relativ necritică, deschisă față de Pactul pentru Migrație de la Marrakesh – președintele Iohannis declarând că a aprobat pe 28 noiembrie memorandumul privind poziția favorabilă a României la propunerea Guvernului.

Era previzibil că PSD își va continua strategia de slăbire sistematică a instituțiilor juridice, atâta timp cât o parte a elitei partinice este direct amenințată de ele. De asemenea, comemorarea Centenarului, dincolo de o certă dimensiune europeană care plasa istoric reîntregirea din 1918 în contextul triumfului democrației liberale anglo-franceze după Primul Război Mondial, reprezenta un pretext pentru o supralicitare naționalistă și oferea indeniabil o vizibilitate mai mare acestor discursuri.

Anul 2018 nu a inovat în ceea ce privește “gramatica” politică: „Statul Paralel”, „instituțiile de forță”, „ziariștii cu epoleți”, „acoperiții din justiție” sunt sintagma coagulate în 2017. Dar în 2018 ele s-au metamorfozat cu adevărat într-o nouă limbă de lemn a populismului, o limbă a cărei artificialitate denotă clar artificialitatea populismului top-down construit de elitele PSD și ancorat în tematici – abuzurile presupuse ale DNA și ale sistemului judiciar – care, în ultimă instanță, au o relevanță redusă pentru clasele sociale marginalizate din bazinul electoral al partidului și care prin urmare sunt greu compatibile cu carburantul ideologic esențial al populismelor: anti-elitismul. Pe termen lung, supremul paradox al unui populism elitist (doar elitele politice, administrative și din lumea business sunt vizate de anchetele DNA și de acuzațiile de corupție) îngemănat de PSD nu poate reprezenta nucleul unui durabil curent populist antisistem, asimilabil cu trumpismul sau lepenismul. Ca partid cvasi-hegemonic, nu ar fi o mișcare neașteptată ca PSD, cameleonic și catch-all, să încerce în 2019, la scrutinul european, și în previziune pentru alegerile prezidențiale, să lanseze o dinamică mai consensuală, centristă, pro-europeană. Două elemente pot accelera un astfel de reviriment: atingerea acestui obiectiv central – chiar vital pentru elitele partidului – reprezentat de grațiere și amnistie, și/sau o înfrângere electorală netă.

Riscul este poate altul, mai insidios: PSD-ul a întreținut voit un electorat analfabet politic, cultivând tropi și reflexe mentale populiste, nedemocratice, precum demonizarea dușmanului, violența simbolică și de limbaj, un imaginar și o gramatică politică reducționistă, dihotomizarea societală. Partidul Social Democrat și elitele sale în frunte cu Liviu Dragnea nu au reușit să creeze un populism „de stat” durabil, dar au creat și exacerbat un climat ideologic care a slăbit considerabil capacitatea de rezistență a societății civile față de populism. O prăbușire electorală a PSD (preconizată de altfel de sondaje) ar deschide un spațiu politic vast (potrivit unui sondaj IMAS din decembrie transmis presei de USR, PSD s-ar situa la 25% din intențiile de vot – comparat cu cele peste 40 de procente reunite în 2016, asta ar însemna un potențial electoral flotant de 25%[2]). La aceasta constatare cantitativă bazată pe cifrele incerte disponibile în prezent, se poate adaugă o alta, calitativă: receptivitatea unei zone anti-PSD, amorfă politic, la un discurs populist care să se prezinte ca o alternativă la partidul de guvernare și la actuala configurație partizană. Extremismele își găsesc teren fertil în antisistemism, în definirea puternic peiorativă a elitelor politice, în polarizarea societății şi antagonizarea radicală „Noi” vs. „Ei”, colecție de trăsături care definesc o formă specifică de antipolitism. Momentul populist prin excelență al unei societăți coincide deseori cu ansamblul de reacții prin care apolitismul se coagulează în antipolitism. România anului 2018, la numai doi ani după ce s-au atins recorduri de absenteism, pare se fie periculos de aproape de acest moment, violența simbolică manifestându-se cu o acuitate deosebită.

România este desigur parte integrantă a unor dinamici mai largi, și conjunctura europeană și globală impulsionează dezvoltarea populismelor în măsură la fel de mare, dacă nu mai mare, decât factorii strict naționali; nici nu poate fi negată structurarea societății civile, dezvoltarea unor rețele de socializare politică a cetățenilor, reculul precarității culturii politice locale care iese din era parohialității, devine conștientă de ea însăși. Formele neconvenționale de participare politică, precum protestele de stradă, produc aproape inevitabil, chiar și în democrații perfect consolidate, o dihotomizare socială, o exacerbare a conflictului, favorizând violența simbolică împotriva adversarului. Asta nu rezultă, dacă societatea în ansamblul ei are anticorpii necesari pentru a absoarbe aceste puseuri de febră, în explozii extremiste. România anului 2019 nu este marcată de nici un determinism al catastrofei; același lucru se poate spune despre Europa.

[1] https://www.lejdd.fr/Politique/sondage-les-gilets-jaunes-a-12-aux-europeennes-en-cas-de-candidature-3816677

[2] https://revista22.ro/actualitate-interna/sondaj-imas-comandat-de-usr-liberalii-au-luat-o-inaintea-psd-liberalii-261-psd-252