Ursula von der Leyen, soluţia surprinzătoare, dar acceptabilă de către toată lumea, găsită in extremis de Emmanuel Macron pentru fotoliul de preşedinte al Comisiei Europene atunci când se prefigura un blocaj mortal – supranumită în consecinţă şi „iepurele din jobenul liderilor europeni” – a anunţat la începutul acestei săptămâni structura şi componenţa colegiului său de comisari, după mai multe săptămâni de negocieri cu statele membre.

De când forţele pro-establishment din UE sunt concurate cu tot mai mult succes de cele eurosceptice şi de când statele membre au început să îşi urmărească mai abitir propriile interese, chiar cu preţul dezintegrării europene, era de aşteptat ca vestea că asemenea negocieri s-au încheiat cu succes să fie primită cu uşurare de publicul larg care speră într-o UE liniştită şi eficientă. Euforia este poate puţin cam timpurie, dat fiind că propunerile de comisari trebuie validate de Parlamentul European printr-o procedură complicată (cum altfel, în UE?), dar entuziasmul este perfect explicabil.

Poate tocmai datorită entuziasmului şi emoţiilor lipseşte destinderea care să permită o clipă de reflexivitate asupra Comisiei von der Leyen. O privire aruncată într-un moment de linişte are virtutea de a ne lămuri că acest colegiu de comisari reflectă strălucit câteva dintre problemele principale cu care se confruntă UE la acest moment.

Observaţiile trebuie începute chiar cu preşedinta von der Leyen. Deja semnalată imoralitate şi ilegitimitate a numirii ei, în condiţiile în care la alegerile pentru Parlamentul European nu bănuia niciunul dintre alegătorii de rând din Europa că o alege de fapt pe von der Leyen în fruntea Comisiei, reflectă extraordinar de bine deficitul de democraţie cu care se confruntă instituţiile de europene. În definitiv, marile decizii sunt tot rezultatul unor negocieri obscure în spatele porţilor închise, în care rolul de primă mână, zdrobitor, îl deţin Germania şi Franţa.

Aici intervine a doua mare problemă europeană întrupată în numirea Ursulei von der Leyen: dominaţia copioasă a Berlinului şi Parisului, şi de fapt, cu precădere a primei capitale, în UE. Faptul că preşedintele Comisiei Europene este un politician german, culmea, numit la propunerea preşedintelui francez, simbolizează, de o manieră grotescă, dar fidelă, ascensiunea tot mai mare a Germaniei în Europa.

A treia mare problemă europeană reflectată în numirea Ursulei von der Leyen poate fi desprinsă doar prin analiza profilului noii preşedinte a Comisiei – fata unui important politician german înainte de 1990, ministră a apărării relativ modestă ca realizări, dar celebră ca scandaluri, aflată însă în cercul de apropiaţi al fostului ministru de finanţe german şi actual preşedinte al Bundestag-ului Wolfgang Schäuble. Cumva, von der Leyen înglobează bine în propria ei persoană multe dintre problemele actualelor elite politice europene: relativa închidere a acestui grup exclusivist în raport cu restul societăţii, mediocritatea salvată de conexiunile din cercul de apropiaţi, loialitatea faţă de viziunile economice falimentare ale austerităţii (aici, von der Leyen este bine secondată de vicepreşedintele executiv din Letonia, Valdis Dombrovskis, răsplătit regeşte la Bruxelles şi în Comisia precedentă pentru măsurile draconice luate la el în ţară atunci când era prim-ministru).

Structura noii Comisii în sine este de asemenea una relevantă pentru a descrie UE. Stufoasă peste măsură pentru a mulţumi mai mult sau mai puţin pe toţi cei 27 membri rămaşi, conţine unele portofolii foarte vagi şi diluate, precum cel privind „Democraţia şi Demografia” (deţinut de comisarul croat), sau cel denumit „Protejarea Modului European de Viaţă” (deţinut de comisarul grec), pe drept cuvânt criticat ca fiind cumva discriminator şi implicând că imigraţia atacă aprioric valorile europene (dacă se va dovedi până la urmă că acest portofoliu cu nume pompos se ocupă şi de imigraţie).

Mai mult, ca şi în UE, s-a făcut ce s-a făcut în Comisie pentru a-i mulţumi pe cei puternici, indiferent cât de îndreptăţite ar fi unele decizii: comisarul francez pentru Piaţa Unică şi Politica Industrială urmează să fie responsabil şi de recent înfiinţatul Directorat pentru Industria de Apărare şi Spaţială, pentru a satisface ambiţiile militare ale bătăiosului preşedinte Macron, interesat să se joace de-a armata europeană şi, mai ales, să sprijine industria franceză de profil. Atribuirea directoratului către portofoliul pieţei unice pare mai degrabă o scurtcircuitare tristă, dar necesară din perspectiva satisfacerii doleanţelor lui Macron, a Înaltului Reprezentant European pentru Politică Externă şi Politică de Securitate, răspunzător pentru Politica Externă şi de Securitate Comună.

Candidaţii din Polonia, Ungaria şi România sunt toţi apropiaţi ai liderilor iliberali din aceste ţări (chiar şi în cazul în care unul dintre aceştia, cel din România, este în prezent în închisoare!), aspru contestaţi de partidele de opoziţie din ţările respective, în mod deschis pornind de la diferite probleme de integritate, în fond însă pur şi simplu ca parte a luptei neîncetate şi aspre pentru putere care răvăşeşte statele membre est-europene.

De altfel, aceşti candidaţi sunt şi primii pe care media europene îi au în vizor pentru criticarea Comisiei, poate tocmai şi datorită opoziţiei puternice din ţările lor de origine şi centralităţii problemei statului de drept în aceste state. Altfel însă şi candidaţii din importante ţări europene occidentale au probleme de integritate destul de mari, trecute însă cu vederea mai uşor: propunerea franceză Sylvie Goulard a folosit banii Parlamentului European pentru a-şi plăti ca europarlamentar asistenţii şi pentru alte sarcini decât cele în directă conexiune cu activitatea de la Strasbourg, iar propunerea spaniolă Josep Borrell a fost obligat să îşi dea demisia din funcţia de preşedinte al Institutului Universitar European din Florenţa din cauza unui conflict de interese.

Nu în ultimul rând, apar tot felul de excentricităţi pe listă: lituanienii au sprijinit un tânăr de 28 de ani la portofoliul mediului, deşi omul este fanul învederat al lui Donald Trump şi nu are treabă cu problemele de mediu, iar grecii l-au susţinut drept comisar pe fostul purtător de cuvânt principal al Comisiei pe principiul că este deja obişnuit cu Bruxelles-ul şi cu media.

În concluzie, Comisia este ca şi UE: dominată copios de Germania şi, în plan secund, de ambiţiile lui Macron, precum cea din domeniul apărării, ameninţată de elitism, închistare, imoralitate şi ilegitimitate, sfâşiată de interesele divergente ale statelor membre, predispusă spre austeritate şi spre absorbţia unora dintre disputele deja existente în Europa, pe axa Est-Vest şi pe tema statului de drept, cu unele semne de întrebare privind eficienţa şi competenţa celor care ajung să conducă destinele europenilor, expusă ridicolului unor formulări aparţinând unui limbaj de lemn vag.  Sperând că şi Comisia, şi UE, vor depăşi aceste probleme, să ne consolăm cu ideea că noul colegiu de comisari punctează bine la capitole precum egalitatea de gen şi temele ecologice.

Sursa foto: Facebook/Comisia Europeană

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu