Cadrele medicale din România care demisionează de teama SARS-CoV-2: vinovate sau nu?

Una dintre cele mai aprinse dezbateri care animă România în aceste momente este aceea privind cele câteva cazuri de demisie în bloc a unor cadre medicale – medici, asistenți și infirmieri, de la spitale din Orăștie, Arad, Timișoara, cauza reclamată a acestor demisii fiind reprezentată de lipsa echipamentelor medicale de protecție de la instituțiile la care lucrau.

România s-a împărțit rapid în două tabere. Prima este aceea a acuzatorilor, care consideră demisia cadrelor medicale în plină criză epidemică drept un act revoltător de egoism și de lașitate, precum și o încălcare flagrantă a eticii profesionale. A doua tabără este aceea a apărătorilor, care dau dreptate demisionarilor, acceptând argumentul acestora că în prezent cadrele medicale sunt tratate drept carne de tun, fiind expuse ele și familiile lor infectării din cauza unui sistem sanitar insuficient finanțat în ultimele decenii și parazitat de corupție și nepotism.

Pentru orice individ cu bun simț, este evident că dezbaterea este una dificilă, că argumentele sunt puternice și de o parte și de alta, că nu este atât de ușor să tranșezi situația și să judeci în alb și negru. De foarte multe ori, în mod real, mai multe tabere au fiecare partea ei de dreptate. Poate vom folosi această ocazie pentru a reflecta că realitatea socială este întotdeauna complexă și că sentințele simpliste („România e coruptă”, „Băncile sunt ticăloase” etc.) nu își au locul atunci când judecăm viața cetății, mai ales pentru a lua decizii importante pe baza lor.

Dincolo de această observație menită să ne crească tuturor apetența filosofică, vreau să aduc în discuție două argumente pentru care nu pot fi de acord cu demisiile în bloc ale cadrelor medicale.

1. Și până la această criză, echipamentul medical era insuficient, doar că insuficiența era resimțită doar de pacienții care erau obligați să vină de acasă cu o sumedenie de lucruri, până și cele mai banale: medicamente uzuale, bandaje etc. În loc ca medicii și asistenții să semnaleze opiniei publice aceste lipsuri grave, să lupte pe cale instituțională pentru remedierea neajunsurilor, să demisioneze atunci în bloc în semn de protest, ei se complăceau în această situație, ridicând din umeri, ba chiar în unele cazuri, sper eu puține, chiar „vămuind” resursele procurate cu greu, din banii lor de către pacienți.

Cadrelor medicale nu le păsa: ele, personal, nu erau afectate. Nici apropiații lor nu erau afectați, deoarece, prin mecanismul cunoștințelor și relațiilor pe care le aveau în sistem, cadrele medicale le puteau asigura acestora toate aceste resurse medicale necesare în mod gratuit, așa cum ar fi fost firesc pentru toată lumea, resurse pe care însă, pacientul normal, fără pile, nu putea să le obțină decât scoțând bani din buzunar.

Acum, pentru că în situație de criză ei înșiși și cei dragi lor pot fi afectați de sistemul pe care îl tolerau, sunt dispuși să folosească opțiunea „nucleară” de protest: demisia. Pentru mine unul, acesta este un dublu standard care îmi repugnă.

2. După cum atrăgeam atenția și într-un articol anterior, magnitudinea acestei crize este atât de ridicată, încât nici măcar în cele mai performante sisteme de sănătate ale lumii echipamentele medicale de protecție nu sunt deocamdată suficiente (ex. SUA, Marea Britanie). Cererea surclasează pur și simplu oferta peste tot. Și totuși, deși în alte părți nemulțumirea și teama medicilor sunt la fel de ridicate, nu au fost raportate demisii ale staff-ului medical.

Prin urmare, demisiile punctuale care au apărut în sistemul medical românesc din cauza lipsei de echipamente de protecție sunt, în multe cazuri, în lipsa unor vulnerabilități medicale serioase ale personalului demisionar, neîntemeiate etic. Nu vreau să acuz, după atâta timp în care am tolerat cu toții să fim învățați și încurajați să gândim egoist și să urmărim doar profitul personal și succesul cu orice preț, era greu de crezut că nu vor exista și asemenea cazuri.

Dar, dacă ești medic, asistent sau infirmier, când te confrunți cu o criză de asemenea anvergură, cauți soluții, ridici problema către conducerea instituției și propui măsuri de diminuare a riscului, mai ales pentru colegii mai vulnerabili, faci cunoscute publicului larg dificultățile cu care te confrunți, dacă nu găsești înțelegere la managerii tăi, îți dai măsura întregii tale priceperi de cadru medical și de organizator al actului medical.

În nici un caz însă nu îți părăsești datoria și nu îți abandonezi vocația.

Dacă ai avut-o vreodată.