Derbedei de varii tipuri

Ridică semne interogative modul în care sunt tratate seismele ce implică participarea derbedeilor cu bani, numiți  interlopi, mai ales când  fac schimb de muniție letală, câte unul dintre ei dovedindu-se mai decis în a-şi elimina semenul. Este cel puţin ciudat ca, în Europa legiferată la toate nivelurile (ce-i drept, şi la cel al ocrotirii infractorilor…) autoritățile să declare că este vorba de două cunoscute clanuri; înseamnă că fie am rămas la nivel tribal, iar atunci nu avem ce căuta în Europa (deși e discutabil…), fie există o (a)normalitate a colaborării între cei aleşi sau numiţi în funcţii conform legii şi cei aflaţi în afara acesteia.

E adevărat că numiţii interlopi, (re)cunoscuţi de (aproape) toată lumea, constituie cea mai neruşinată categorie a societăţii româneşti contemporane, căci, o spunea încă Seneca, „Nimeni nu-i mai neruşinat decât cel îmbogăţit peste noapte” şi, adaug, cel ajuns sus fără a fi ales. Problema la fel de spinoasă o reprezintă însă cei care-i tolerează, probabil conform principiului „Cine seamănă se adună”. Suntem  informați mediatic despre funeraliile câte unui interlop, beneficiind de o atentă monitorizare din partea organelor competente, nu doar a pompelor funebre; probabil pentru a-i proteja pe îndoliaţii eiusdem farinae; apoi, subit totul intră în umbră. Dacă se iau măsuri (im)perceptibile, înseamnă că suntem pe drumul consacrat: nu se schimbă nimic.

Există o multitudine de realităţi autohtone a căror nesmintită ciclicitate ne dă certitudinea că, dacă istoric şi geografic suntem în Europa, atitudinal şi, implicit, comportamental ne aflăm totuși tare departe, chiar altundeva; ca şi cum am compara mila creştină cu mila romană (de 1478 m, sau o mie de paşi); iar lucrurile vor rămâne aşa cum sunt atâta timp cât: legile nu se aplică, ci se comentează; Constituţia e anual ameninţată cu modificări servind găştilor şi clicilor; curăţenia este doar „de primăvară” sau „de toamnă”, evidenţiindu-se mai bine gunoiul la dimensiuni naţionale, de la nivelul mării până pe crestele Carpaţilor; scrumierele sunt golite pe şosele, iar molozul pe marginea carosabilului; mitocanii raşi pe cap (cert şi pe creier, adică tabula rasa), purtând şi pe timp de noapte ochelari negri şi cozoroc prelung, nu aud sirenele din cauza decibelilor care le zguduie maşinile; vocabularul stradal fundamental colcăie de trimiteri la organele reproducătoare, fără discriminare deci de ambele sexe, așa ca să audă toată lumea; în magazinele de electronice, şi nu numai, aparatele expuse îi asurzesc pe virtualii cumpărători în timp ce  vânzători policalificați (pot fi de ciorapi, cărţi, opere sau cratiţe emailate) ascultă producţiunile muzicale doar de ei selectate; ordinea înseamnă poliţişti comunitari care devorează seminţe scuipând cojile la locul de muncă şi lămurindu-te, dacă-i întrerupi în calitate de cetăţean-pieton, că nu pot interveni  în cazul maşinilor parcate pe trotuar pentru că nu se ştie ale cui sunt şi s-ar putea să fie muştruluiţi de şefi; ordinea şi curăţenia la cote superioare înseamnă stupida văruire a copacilor şi primitiv-cazona vopsire a bordurilor în alb; sunt doar câteva din aspectele izbitoare ale comportamentului contemporan, majoritare din păcate, sau, spre bucuria celor în cauză, temeinice, atât de bine înrădăcinate în (in)conştiinţa multora încât, parafrazând o cugetare despre canidele necrescute, putem afirma că „apucăturile inferioare sunt dovada unor făptuitori pe măsură”.

În asemenea dezarmante condiţii, cu atât mai mult trebuie lăsaţi în pace chiar şi sincerii şi puţinii doritori de schimbare (în bine) căci „Dacă vrem ca totul să rămână cum e, trebuie mai întâi ca totul să se schimbe”, în variantă lampedusiană.

Articol apărut pe LaPunkt.