Europarlamentare/ Optimism moderat pentru Europa, pesimism pentru România

După pandemie, inflație galopantă și război pe continentul european, pe fondul imigrației continue, rezultatul final al alegerilor europarlamentare ar fi putut fi mult mai rău decât cel actual: Partidul Popular (186; +10) și Socialiștii & Democrații (135; -4) își mențin pozițiile ocupate în legislatura anterioară, dreapta radicală și cea extremă crește destul de mult (131; +13, dar în două grupuri, la care se mai adaugă încă vreo 30 fără familie politică), dar nu terifiant, mai ales în condițiile fragmentării lor extreme, liberalii de la Renew (79; -23) și Verzii (53; -18) pierd teren serios, dar nu catastrofal.

Construcția europeană se arată așadar solidă și capabilă de a face față unor crize conjugate, fără a o deraia spre extremism. În fapt, cine citește mai atent rezultatele votului vede că el reprezintă o sancționare a proiectelor mult prea idealiste ecologice și sociale (de aceea, de altfel, cele mai mari pierderi le au verzii și liberalii) și o cerere imperativă a electoratului ca liderii politici să se ocupe de chestiuni de bază: nivel de trai decent, previzibilitate și securitate.

Să fie foarte clar. În ciuda tam-tam-ului care se face periodic în jurul lor, europarlamentarele au o influență destul de redusă asupra viitorului Europei. La nivel comunitar, Parlamentul European are în continuare o influență reală redusă. La nivel național, ele sunt tratate cu mult mai multă lejeritate decât alegerile legislative proprii fiecărui stat – de aceea de obicei partidele de extremă, nou-veniții, outsiderii performează mai bine la europarlamentare decât la parlamentare. În Vestul Europei mai ales ele funcționează ca avertismente date celor de la guvernare care le permit să își regleze mai bine activitatea și mesajele înaintea alegerilor care contează cu adevărat.

De aceea, nici măcar „bombele” scrutinului europarlamentar – victoriile dreptei radicale în Franța, Austria și Italia – nu sunt niște balauri.

Fratelli d’Italia al Giorgiei Meloni se înfățișează tot mai mult ca un partid de centru-dreapta mai viguros conservator decât cele cu care ne-am obișnuit în ultimele două decenii, dar deloc nelalocul lui pentru creștin-democrații anilor ’70-’80, cu atât mai firesc cu cât de fapt, după moartea lui Berlusconi, Italia nu mai are un real partid de centru-dreapta. În Austria, cvasi-egalitatea dintre dreapta tradițională (ÖVP – 24,7%), stânga tradițională (SPÖ – 23,2%), dreapta radicală (FPÖ – 25,7%) și restul partidelor mai mici luate laolaltă (Verzii, Neos și ceilalți) indică mai degrabă echilibru și o nemulțumire conjuncturală mai accentuată datorate pandemiei și unui vârf temporar al imigrației: fără conjunctura favorabilă, care de altfel pare să se încheie încă înainte de scrutinul parlamentar din toamnă, FPÖ are toate șansele să coboare în matca ei normală, mai mică cu 7-12 procente.

Franța pare într-adevăr o problemă mai mare, dată fiind importanța deosebită a Parisului pentru buna funcționare a întregii Uniuni. Teoretic, există șansa ca la alegerile parlamentare anticipate anunțate duminică seara de Emmanuel Macron, partidul lui Le Pen și Bardella să obțină un rezultat care să îl propulseze la guvernare, un ultim pas până la obținerea președinției din 2027. Practic, dat fiind sistemul electoral francez cu două tururi pentru Adunarea Națională, precum și dezmeticirea multora în fața ascensiunii dreptei radicale, s-ar putea să avem o surpriză încă din vară cu o coaliție guvernamentală a partidelor mainstream mult mai solidă și mai eficace decât actuala guvernare minoritară a partidului prezidențial.

Așadar, nu de Europa mi-aș face eu grijă, ci de România, acolo unde rezultatele sunt catastrofale. Și nu mă refer la repartiția pe partide, ci la calitatea aleșilor, unde maximum 10 dintre cei 33 înțeleg cu adevărat Uniunea Europeană și au știința și puterea de a întreprinde cu adevărat ceva serios, atât pentru Europa, cât mai ales pentru România. Și nu ar fi chiar așa de rău dacă între ceilalți, marea majoritate, măcar s-ar găsi oameni nepregătiți pentru Bruxelles și Strasbourg, dar cumsecade, harnici și dornici să învețe. Problema este că aceștia sunt figuri grotești de politruci înrăiți în demagogie, ticăloși de cea mai joasă speță, mincinoși notorii și clovni răsuflați.

Ne plângem că nu ne ia Occidentul în seamă. De fapt, noi înșine ne batem joc de șansele noastre de a conta la nivel internațional.