Macron – o altă victorie nu atât de entuziasmantă a europenismului

La fel ca după triumful lui Rutte din Olanda, întâmpin cu destulă rezervă rezultatul primului tur al prezidenţialelor din Franţa, care l-a dat câştigător pe candidatul formaţiunii centriste En Marche!, Emmanuel Macron, cel mai probabil învingător detaşat şi în al doilea tur, de pe 7 mai, în care o va întâlni pe candidata dreptei radicale, Marine Le Pen.

Fără îndoială, sunt motive de încântare. Macron este un europenist convins şi un critic al acţiunilor Rusiei pe scena internaţională, total diferit de Marine Le Pen. Mai mult, nu îşi asumă riscurile revoluţiei sociale, economice şi politice, promovate de candidatul stângii radicale, Jean-Luc Mélenchon.  Tinerel, frumuşel, cu mesaje de primenire a clasei politice (huooo, François Fillon, cu banii publici daţi de pomană nevestii!), ce ne-am mai putea dori în plus de la viitorul preşedinte al Franţei?

Să o luăm temeinic şi să observăm că, în primul rând, victoria forţelor pro-establishment din Franţa în faţa forţelor care contestă actualul sistem de pe poziţii radicale este una à la Pyrrhus. Macron, în jurul căruia s-au raliat aripile centriste ale republicanilor şi socialiştilor şi o parte a celor dezamăgiţi înainte de politică, republicanul Fillon şi socialistul Hamon au strâns laolaltă aproape 51% din voturi, în vreme ce contestatarii, în frunte cu Le Pen şi Mélenchon au aproape 49% din voturi.

Victoria establishment-ului contra schimbării radicale este deci la o extrem de mică diferenţă şi ar fi fost de fapt o înfrângere răsunătoare dacă nu ar fi existat mişcarea nouă a lui Macron, care poate poza la rândul ei, destul de convingător, într-o mişcare anti-sistem. Doar speranţa că Macron va putea reforma sistemul fără să îl zguduie, ca Le Pen şi  Mélenchon, a făcut ca mulţi nemulţumiţi sau nehotărâţi să nu voteze cu radicalii sau să se prezinte la urne şi să susţină o opţiune electorală, care, în ciuda oricărui mesaj electoral, este mai degrabă una pro statu-quo, decât contestatară.

La viitoarele alegeri prezidenţiale din Franţa, establishment-ul nu va mai avea însă posibilitatea să creeze un asemenea candidat în care alegătorii să aibă încredere, iar forţele radicale vor fi net superioare, dacă preşedinţia lui Macron nu va performa foarte bine pe toate planurile.

Şi ajungem aici la al doilea punct al discuţiei: care sunt şansele ca Macron să aibă un mandat cu realizări pozitive, care să întărească sistemul actual în faţa contestarilor lui?

Aici ne aflăm fără îndoială pe terenul speculaţiilor şi al prognozelor cu marje mari de eroare. Să încercăm totuşi să găsim câteva puncte mai solide de reper.

1. Va fi foarte dificil pentru Macron, liderul unei formaţiuni politice recent constituite, să aibă şi o majoritate solidă în Adunarea Naţională a Franţei. En Marche! nu va putea puncta prea diferit la alegerile parlamentare din iunie faţă de liderul ei la prezidenţiale, aşa că Macron va fi nevoit aproape sigur să încheie alianţe post-electorale cu republicanii şi socialiştii, adică reprezentanţii „Vechiului Regim”. Cât de multe reforme va putea implementa în aceste condiţii?
2. Cum vor funcţiona reformele lui Macron? Să nu uităm că Emmanuel Macron este „copilul de suflet” al total impopularului preşedinte actual François Hollande şi că, din postura de consilier al acestuia, Macron este responsabil de multe dintre legile economice şi sociale implementate în ultima perioadă în Franţa. Aceste legi, fără a urni cu adevărat din loc economia franceză, au scos sute de mii de oameni în stradă şi l-au adus pe Hollande la o cotă de încredere derizorie. Ori programul de guvernare al lui Macron, fiind în cele din urmă o continuare a măsurilor implementate de Hollande (în fapt un program de austeritate, cu obiectivul incredibil al unui deficit bugetar de doar 0,5% din PIB în 2022!) s-ar putea să avem surpriza neplăcută a unei deteriorări rapide a încrederii investite în probabilul nou preşedinte al Franţei.
3. Poziţia lui Macron faţă de reconstrucţia europeană şi redefinirea relaţiei cu Germania este destul de ambiguă. Propunerea sa de constituire a unui buget consolidat al zonei euro, cu un Parlament (încă unul faţă de Parlamentul European?) şi un ministru de finanţe propriu, pare a fi, în realitate, cam singurul punct serios de dezacord cu Germania lui Merkel şi Schäuble în ceea ce priveşte arhitectura europeană. Evoluţia afacerilor europene este atât de volatilă la acest moment, mai ales că vor fi alegeri şi în Germania în septembrie, încât este greu de spus dacă prestaţia europeană a lui Macron îi va consolida sau îi va şubrezi poziţia politică internă. În orice caz, impactul ei va fi unul destul de important, iar Macron va trebui să dea dovadă de multă pricepere politică într-o Europă a vremurilor tulburi.

În consecinţă, entuziasmul faţă de victoria lui Macron în primul tur al prezidenţialelor din Franţa ar trebui moderat.  Francezii sunt divizaţi aproape în părţi egale între soluţiile politice conformiste şi cele radicale, iar un posibil mandat dezamăgitor al liderului En Marche! va înclina definitiv balanţa în favoarea radicalilor de dreapta şi de stânga.