Deşi rolul atribuit Parlamentului European prin tratatele europene este unul redus în luarea marilor decizii care privesc Uniunea Europeană şi, deși campania electorală este concentrată mai mereu pe probleme care ţin de politica internă a fiecărui stat, alegerile europarlamentare reprezintă o bună ocazie pentru a lua pulsul celor circa 400 de milioane de alegători europeni cu privire la viitorul pe care şi-l imaginează pentru UE.

PE rezultate provizorii (Sursa Parlamentul European) - Europunkt

Scăderea prezenţei la vot a încetat pentru prima oară de la instituirea europarlamentarelor

Scrutinul desfăşurat între 23 şi 26 mai în cele 28 de state membre ale Uniunii (dat fiind că Regatul Unit nu a părăsit deocamdată comunitatea europeană) se constituie într-un util barometru al opiniei publice, cu atât mai mult, cu cât prezenţa la vot de 51 % este cea mai mare înregistrată în ultimele două decenii. S-a pus astfel capăt creşterii îngrijorătoare a absenteismului, continue de la primele alegeri de acest fel, desfăşurate în 1979, atunci când se înregistrase o prezenţă de 63%, ajunsă în 2014 la minimul istoric de 43%. Deşi prezenţa a fost una ridicată pentru europarlamentare şi contribuie la consolidarea legitimităţii Parlamentului European în raport cu Consiliul, nu trebuie să cădem într-o euforie nejustificată: procentul cetăţenilor care au votat la alegerile europarlamentare este în continuare semnificativ mai redus decât cel înregistrat în majoritatea statelor europene la alegerile pentru legislativele naţionale. În unele cazuri, secretul marii participări a alegătorilor la cursa pentru Parlamentul European a constat tocmai în susţinerea concomitentă şi a altor scrutine naţionale, precum parlamentarele şi localele în Spania sau referendumul privind justiţia în România.

Euroscepticii nu vor putea înlocui actualul statu-quo european, dar pândesc din umbră

Principalul răspuns aşteptat de la alegători la aceste europarlamentare era dacă mai susţin sau nu proiectul de integrare europeană, urmând ca el să fie dedus din sprijinul acordat de votanţi partidelor eurosceptice şi populiste. Calmarea crizei migraţiei şi timida redresare a economiei europene după criza financiară din 2008, precum şi experienţă nefastă a Brexit-ului pentru Marea Britanie, au făcut ca susţinerea pentru UE în rândul populaţiei să recâştige puncte importante, astfel încât creşterea la alegeri a partidelor eurosceptice a fost moderată, fără să poată pune sub semnul întrebării actualul status-quo.

Totuşi, vocile critice la adresa establishment-ului european de la Bruxelles din rândul suveraniştilor şi radicalilor de dreapta au ajuns la aproximativ 170 de mandate, la care se pot adăuga oricând pe probleme punctuale cele 13 locuri obţinute de partidul Fidesz al lui Viktor Orban, din Ungaria, formal aflat încă în Partidul Popular European, deşi suspendat şi posibil urmând să fie exclus. Celor circa 170 de eurosceptici şi populişti de dreapta li se pot adăuga în unele cazuri şi radicalii de stânga din grupul GUE/NGL, al căror număr a scăzut însă de la 52 la 38. Deşi există şanse ca euroscepticii să constituie în unele momente minorităţi de blocaj în noul Parlament European, reprezentanţii establishmentului sunt totuşi destul de liniştiţi din cauza lipsei de unitate din rândul oponenţilor lor: cei aproximativ 170 de suveranişti şi radicali de dreapta sunt împărţiţi în trei grupuri distincte: ECR (conservatori şi reformişti, în special PiS din Polonia şi conservatorii britanici); ENF (radicali de dreapta, în principal Liga lui Matteo Salvini şi Adunarea Naţională a lui Marine Le Pen); EFDD (în principal Partidul Brexit al lui Nigel Farage şi Mişcarea 5 Stele din Italia), greu reconciliabile, în ciuda eforturilor sporite depuse în acest sens de vice-premierul italian Salvini. În plus, ponderea acestui bloc în Parlament va scădea după ce eurodeputaţii britanici din Partidul Brexit şi Partidul Conservator vor renunţa la cele 33 mandate pe care le deţin, ca urmare a ieşirii Regatului Unit din Uniunea Europeană, cel mai târziu la 31 octombrie 2019.  

Prăbuşirea partidelor tradiţionale şi fragmentarea politică accentuată sunt motive serioase de îngrijorare

Nu este totuşi momentul pentru a sărbători, precum secretarul general al Comisiei Europene, Martin Selmayr, care constata că valul populist „a fost îngrădit”. Câştigurile moderate ale populiştilor sunt însoţite de prăbuşirea partidelor tradiţionale în vestul Europei şi de o fragmentare politică accentuată în Parlamentul European, pe care euroscepticii vor încerca să o speculeze: fără o coordonare exemplară între forţele politice mainstream, cei ce doresc mai puţină Uniune Europeană au şanse reale să perturbe activitatea Parlamentului.

Partidul Popular European (PPE) şi Socialiştii şi Democraţii (S&D), cei doi coloşi care monopolizau până acum Parlamentul European, şi-au văzut redusă drastic influenţa, de la 217, respectiv 189 mandate obţinute în 2014, la 179 şi 153 în prezent, doar 44,2% din totalul de 751 (iar ea poate scădea în continuare dacă Fidesz din Ungaria şi PSD din România vor fi excluse din cele două mari familii politice).

PPE şi S&D vor fi nevoite să negocieze formarea unei majorităţi cu noua formaţiune creată pe ruinele vechiului ALDE al lui Guy Verhofstadt, care a obţinut rezultate în general slabe, dar a fost salvat prin cooptarea unor nou-veniţi precum frontul Renaissance al preşedintelui francez Emmanuel Macron şi Alianţa USR-Plus din România (105 mandate, faţă de 68 în 2014), şi/sau cu Verzii, de departe marii câştigători ai acestor alegeri europarlamentare (69 mandate, faţă de 52 în 2014, cu clasări meritorii pe locul 2 în Germania, 3 în Franţa şi 4 în Marea Britanie).

Negocierile pentru ocuparea principalelor posturi în instituţiile europene, începute la 28 mai într-o reuniune a Consiliului European, se anunţă a fi îndelungate şi dureroase în contextul fărâmiţării politice de la nivelul Parlamentului. În special importanta poziţie de preşedinte al Comisiei Europene creează mari rivalităţi. Membrii marcanţi ai ALDE şi preşedintele Macron au arătat că nu se simt cu nimic obligaţi faţă de sistemul numirii aşa-zisului Spitzenkandidat („cap de listă”), propunerea cu care un grup politic a concurat în timpul campaniei electorale. În opoziţia lor, ALDE şi Macron invocă absenţa acestui mecanism din tratatele europene, precum şi lipsa lui de legitimitate fără vot pe liste transnaţionale, pe baza cărora cetăţenii dintr-un stat membru să poată alege şi candidaţi din alte state membre. În realitate, liderii noului pol liberal european receptează sistemul „capului de listă” drept un mecanism de perpetuare a dominaţiei popularilor şi socialiştilor asupra politicii europene.

Un motiv în plus pentru care negocierile privind postul de preşedinte al Comisiei Europene vor fi complicate, este reprezentat şi de persoana care este propusă drept „cap de listă” de către PPE, formaţiunea politică cu cele mai multe mandate: Manfred Weber. German, suporter al austerităţii economice, foarte critic la adresa statelor membre din estul Europei, niciodată cap al unei administraţii extinse, auto-declarat „om al Parlamentului, nu al Consiliului”, Weber are toate calităţile pentru a nemulţumi numeroşi actori din Parlament şi din Consiliu cu rol esenţial în numirea în fruntea Comisiei. Un puternic semnal negativ exprimat fără echivoc, spre deosebire de aluziile voalate de până la alegeri, a venit din partea premierului socialist al Portugaliei, Antonio Costa, care a declarat în urma unei convorbiri telefonice avute cu omologii săi socialişti şi liberali din Spania, Olanda şi Belgia că numirea lui Weber ca preşedinte al Comisiei nu se va realiza „în niciun fel de condiţii”. Pot apărea aşadar surprize, analiştii politici şi casele de pariuri oferind şanse bune şi pentru alţi candidaţi în afara „capilor de listă” Weber (PPE) şi Frans Timmermans (S&D), precum francezul Michel Barnier, negociator şef al Brexit-ului, un membru de calibru al PPE, acceptabil mai uşor pentru Emmanuel Macron, şi daneza Margrethe Vestager, membră ALDE, comisar pentru concurenţă în Comisia Juncker, devenită vedetă după ce s-a luat curajos la trântă cu giganţii IT din SUA sau cu coloşi europeni precum Fiat, Alstom şi Siemens.

Tendinţele îngrijorătoare sunt vizibile mai ales în statele mari şi influente din UE

Lucrurile nu sunt complicate doar la nivel european, acolo unde, totuşi, situaţia este temperată de rezultatele puţin spectaculoase din statele mai mici şi puţin influente. Alegerile europarlamentare reprezintă un semnal de alarmă, prin rezultatele lor, mai ales în marile state europene, acolo unde partidele tradiţionale au înregistrat rezultate deplorabile, cedând în mare parte arena unor jucători mai noi şi mai imprevizibili, deopotrivă eurosceptici şi pro-europeni.

În Germania, CDU (centru-dreapta) a scăzut la 28,9% din voturi, iar SPD (centru-stânga) la 15,7%, pierzând locul al doilea (în detrimentul Verzilor – 20,5%) pentru prima oară după 1945. Extrema dreaptă şi cea stângă au obţinut fiecare circa 7% din voturi. Demisia liderei SPD, Andrea Nahles, la o săptămână după europarlamentare, pune presiune asupra Marii Coaliţii dintre CDU şi SPD şi ar putea duce la căderea guvernului Angelei Merkel şi la alegeri parlamentare anticipate.

În Franţa, atât Republicanii (centru-dreapta), cât şi Socialiştii (centru-stânga) au fost aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei, după ce au obţinut doar 8,48% şi 6,19% din voturi, lăsând primele trei locuri Adunării Naţionale a lui Marine Le Pen (23,34%), frontului Renaissance a lui Emmanuel Macron (22,42%) şi Verzilor (13,48%). Deşi victoria extremei drepte a lui Le Pen nu este o surpriză, la alegerile din 2014 formaţiunea ei obţinând chiar un rezultat mai bun, 24,86%, rezultatul este unul important la nivel simbolic: învins la el acasă, Emmanuel Macron este obligat să îşi modereze ambiţiile de reformare ale întregii Uniuni Europene.

Italia a oferit cel mai mare şoc, după ce europarlamentarele au fost câştigate detaşat de Liga lui Matteo Salvini, cu 34,3% din voturi, de cinci ori mai mult decât în 2014. Reculul partidelor tradiţionale, Partidul Democrat (centru-stânga, 22,7%, jumătate faţă de 2014) şi Forza Italia (centru-dreapta, 8,8%, tot jumătate faţă de 2014), este cu atât mai semnificativ cu cât celelalte poziţii fruntaşe sunt ocupate tot de formaţiuni eurosceptice, Mişcarea 5 Stele (17,0%) şi Fratelli d’Italia (6,4%). Dat fiind că Salvini se află la putere la Roma – singurul lider al dreptei radicale aflat în această poziţie în Europa – el devine capul incontestabil al euroscepticilor europeni. Mai mult, el ameninţă ca în urma viitorului scrutin naţional din Italia să instaureze primul guvern al unui stat membru al UE dominat copios (poate chiar format în totalitate) de forţe ale extremei drepte.

Concluzie

Alegerile europarlamentare din 23-26 mai nu au schimbat radical raportul de forţe de la nivelul Parlamentului European şi nu ameninţă decisiv unitatea şi continuarea integrării în UE. Totuşi, detaliile care caracterizează rezultatele alegerilor relevă că ameninţările pentru stabilitatea europeană nu au trecut, dimpotrivă, continuă să se dezvolte latent. Izbucnirea unor noi crize precum cea economică şi cea a migraţiei pot avea consecinţe dintre cele mai grave asupra echilibrului tot mai precar de forţe de la nivelul Uniunii. Statele europene din afara UE trebuie să conştientizeze că vor putea conta tot mai puţin pe atenţia şi pe sprijinul Bruxelles-ului.

Articolul a apărut iniţial, într-o formă uşor modificată, pe LID Moldova.

 

Tags: , , , , , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu