De la Kissinger la Huntington trecând prin Fukuyama sau despre formele (nestatale) Autoritarismului contemporan

De la „noi și ei” la „sfârșitul istoriei” și „conflictul civilizațiilor”.

Transformarea realității factuale în concepte este atât definiția gândirii, dar și modalitatea prin care creierul/mintea/inteligența (BrainMind vorba neuroștiinței) înțelege lumea înconjurătoare. Un astfel de demers cognitivo-intelectual a fost realizat illo tempore și în ceea ce privește înțelegerea evoluției lumii la nivel macro respectiv  micro. La scara istoriei, preocuparea științelor reale/exacte spre nivelul micro (din ce în ce mai granular), spre a înțelege compoziția lumii vizibile până la cel mai minuscul nivel, a fost dublată de o altă preocupare (aparent antagonică) a științelor sociale de a înțelege lumea și evoluția acesteia la nivel macro, la un nivel cât mai cuprinzător posibil, astfel încât foarte puțin să rămână în afara acestei înțelegeri (summa divisio). 

Sumarizând demersurile politico-ideologice realizate în trecerea timpului de a explica lumea, putem identifica 3 mari etape: (i) dualitatea „noi și ceilalți”, ce a durat din cele mai vechi timpuri până la sfârșitul Războiului Rece, (ii)  „Sfârșitul istoriei”, vorba lui Fukuyama, ce a început după sfârșitul Războiului Rece până ce lumea s-a convins că diferența dintre capitalism/liberalism/democrație și comunism/dictatură/autoritarism nu este neaparăt diferența esențială pentru cursul lucrurilor și cu atât mai mult pentru înțelegerea acestora, (iii) Civilizația contează, după cum spune Huntington, unde granularitatea s-a mărit discutând despre câteva Civilizații (7 după Huntington) și lupta acestora pentru supremație. Fiecare dintre aceste explicații a avut Apostolii săi. Kissinger pentru Dualitatea anterior menționată, Fukuyama explică sfârșitul istoriei, iar Huntington discută conflictul civilizațiilor.

Primele două etape au avut ca element comun faptul că răul, opresiunea, dictatura erau identificate la nivel statal, în sensul că Statul era considerat artizanul binelui sau al răului, el era alfa și omega pentru tot ceea ce este bine, respectiv este rău în lume. Cea de-a treia etapă, concentrată pe lupta dintre civilizații, identifică binele și răul și în altă parte decât Statul, uitându-se spre Religie sau spre Cultură de exemplu.

Până la sfârșitul Războiului Rece, artizanul fericirii în lume era organizat, instituțional, avea chip și suflet, de cele mai multe ori fiind personalizat în ceea ce se numea Stat (organizare statală). Ulterior și mai cu seamă în prezent lucrurile s-au schimbat și după cum vom arăta mai jos, Statul a pierdut atât monopolul fericirii, dar și pe cel al depresiei.

Când Statul și-a pierdut monopolul impunerii, iar autoritarismul non-statal a devenit o realitate direct cuantificabilă

La ceva vreme după ce Războiul Rece a luat sfârșit, iar omenirea a înțeles că dihotomia democrație-dictatură/liberalism-comunism/economie de piață – economie centralizată, de stat nu este atât de esențială în conturarea lumii ce va veni, artizanul fericirii în lume și-a pierdut chipul, sufletul și mirosul, insinuându-se în lume la un nivel granular extrem de scăzut, depersonalizându-se totodată în sensul că nu mai este localizat cu necesitate sub imaginea Statului (organizării statale).

Despre aceasta este discuția astăzi, despre cine este creatorul fericirii și nefericirii în lume, în condițiile în care Statul și-a pierdut atât monopolul fericirii globale, dar și pe cel al anticristului universal. Statul și-a atins limitele din această perspectivă, dar fără ca aceasta să însemne că locul său a rămas vacant.

Sigur că la nivelul percepției directe și imediate cauzele nefericirii (naționale, spre exemplu) pot fi ușor containerizate sub forma lipsei de Educație (spre exemplu), dar discuția este despre cauze și nu despre rezultate, în condițiile în care lipsa educației (lato sensu și în sensul cel mai profund) este un efect ce devine vizibil inclusiv pentru ochiul liber de orice constrângere intelectuală. Dezbaterea este metafizică, despre ceea ce nu se vede imediat și direct, despre ceea ce se află în spatele unei anumite realități, ce poate fi bună sau rea (din perspectiva dihotomiei iudeo-creștine), dar în ambele cazuri generată de cauze nu neapărat neidentificabile.

Când Statul își folosește puterea pentru a-și impune un anumit punct de vedere vorbim despre autoritarism statal, oricât de democratic sau de general obligatoriu/binefăcător este acea perspectivă. Ideea de impunere creează starea autoritară și nu conținutul acesteia ceea ce înseamnă că pot există conținuturi pozitive, corecte vorba românului, dar care devin toxice, ticăloase întrucât sunt impuse, dictate, cerute.

Impunerea se poate realiza la nivel non-statal și cu ajutorul statisticii, numărului când ceea ce este normal este determinat în raport de numărul de adepți, de cifra celor ce consideră ceva ca fiind bun sau rău, util sau dăunător. Din această perspectivă cred că moralitatea din țara noastră, moralitate la bază iudeo-creștină chiar daca nu total străină de moralitatea Balcanilor sau Orientului Apropiat, este un produs statistic și inerțial, fără a fi avut în decursul timpului vreo urmă de autoconstrângere sau de autoreflecție.

Impunerea non-statală, realizată cu ajutorul statisticii/numărului este la fel de vătămătoare pe cât este dictarea statală, atunci când această formă de autoritate afectează premise esențiale ale individualității – Diferențele spre exemplu.

Uniformitatea și preocuparea de a elimina Diferențele. Acceptarea Diferențelor, respectiv Identificarea pertinentă a acestora sunt „durerea de cap” a lumii în care trăim.

Multe generații s-au stins până să ajungem să ne interiorizăm în mod onest faptul că suntem diferiți unii de alții, că vedem și gândim lucrurile în mod diferit, iar lucrul acesta nu este datorat neaparăt formei de educație sau lipsei de educație.

Genetica ne-a făcut diferiți, iar evoluția genetică, respectiv cea epigenetică, nu au reușit să anihileze (din fericire) această diferență. Diferențele sunt semnificative, esențiale și multiple, după cum nu pot fi contemplate cognitiv până la capăt și nici nu pot fi restrânse conceptual. De la organizarea tribală până la cea mai adâncă formă de organizare internațională (UE, NATO, etc.) preocuparea intelectuală a omenirii a fost să ignore în cel mai fericit caz această diferență, iar în cea mai nefericită situație să o elimine, să o anihileze sub forma uniformității generale.

2000 de ani nu au fost suficienți pentru a ne face să înțelegem că scopul nostru este să lucrăm cu Diferența și nu să o anihilăm.

Lipsa de îngăduință față de Diferență/Diferențe nu este doar a Statului, ci este una individuală, specifică oricăruia dintre noi, pe care o activăm pentru a combate diferențele de opinie, sau de viziune asupra unuia sau altuia dintre subiectele ce ne animă viața de zi cu zi. Deși la nivel individual și biologic, dar și cognitiv/ideatic suntem construiți pe ideea de diferență, de multiplicitate diversă ce acționează într-un singur scop, atunci când este vorba să interacționăm unul cu altul, sau unii cu alții, ne abandonăm natura de persoane unitare create pe diversitate ideatică, căutând conformismul, unitatea de păreri și imagini, etc.

Această formă nestatală de opresiune are la rândul său două momente. Primul este acela în care nu acceptăm în niciun fel Diferența/Diferențele, căutând cu orice preț Uniformitatea, iar al doilea (superior primului) are la bază acceptarea sumară a Diferenței/Diferențelor identificate/percepute însă în mod greșit.

Alb sau negru, orientarea sexuală, credința religioasă, bogat sau sărac, deștept sau prost, cult sau incult, urban sau rural. Acestea sunt diferențe considerate esențiale într-un moment sau altul al evoluției noastre pe aceste meleaguri, fără să ne întrebăm cât de esențiale sau de importante sunt acestea în decursul nostru individual și colectiv pe aici. Percepem și identificăm Diferența/Diferențele în raport de ceea ce considerăm că este important pentru noi și nu neapărat în raport de concludența Diferenței în sine.

Așa am ajuns să creăm antinomii aparente ca alb-negru, creștin-necreștin, etc. Pertinența și concludența diferențelor identificate de noi, alături de tendința de conceptualizare/containerizare a acestora sunt instrumente folosite nu pentru conviețuirea cu Diferența/Diferențele, ci pentru eliminarea acestora, pentru asigurarea Religiei Uniformătiții.

Educația sau sistemul de educație ar trebui să fundamenteze existența Diferențelor și nu să propovăduiască eliminarea acestora. Preocuparea față de uniformitate, față de standardizare este noua Religie a lumii în care trăim.

Când ne impunem/ni-se impune informația și abandonăm gândirea tot o formă de autoritarism non-statal împărtășim chiar dacă de cele mai multe ori aceasta este auto-impusă.

Căutăm informația și doar informația, după cum căuta Renașterea să învie arta moartă. De asemenea ne abandonăm natura și structura genetică în fuga noastră informațională întrucât omitem faptul că omul a evoluat, creierul s-a dezvoltat și și-a adăugat neocortexul nu în temeiul informațiilor, ci în baza gândurilor, a legăturilor create, a preocupărilor existente în decursul timpului. Structura actuală a creierului este determinată nu de volumul de informații decelat la nivel cognitiv illo tempore, ci volumul preocupărilor, gândurilor a determinat actuala stare de lucruri.

În teoria neuroștiințelor emoționale (despre emoții) există 3 nivele de evoluție: nivelul primar (ancestral subcortical), nivelul secundar al învățării și nivelul terțiar al gândirii, al neocortexului, fiind și cea din urmă achiziție la nivel anatomic. Trecerea de la nivelul primar (instinctual) la nivelul terțiar (cognitiv) se face nu datorită informației, ci datorită capacității neocortexului de a procesa informația, de a o analiza și conceptualiza. Suntem ceea ce suntem întrucât gândim și nu pentru că avem sentimente sau pentru că avem capacitatea de a acumula informații. În mod paradoxal (probabil pentru unii) și animalele au sentimente (zona subcorticală a creierului uman este o reminicență a rădăcinilor noastre), după cum au capacitatea de a înregistra informații.

Totul în jurul nostru a devenit comunicare și informație (uneori brută alteori fabricată, dar tot informație). Nu mai există tihna necesară prelucrării acestor informații, punerii cap la cap, decelării, diluării acelor situații factuale. Educația este despre transmiterea informațiilor și nu despre cum conviețuiesc acestea (informațiile) cu fiecare dintre noi. Fluxul informațional la care suntem expuși sau față de care ne lăsăm în mod deliberat subjugați este forma contemporană de autoritarism non-statal.

Pentru a fi bine înțeleși. Nu informația în sine este asupritoare și dominatoare, ci faptul că avem doar informația, fără etapa următoare și anume folosirea informației în mecanismele gândirii. Îmbucăm mai mult decât putem (fiecare dintre noi) mesteca, iar cea mai bună dovadă sunt rețelele de social media ce folosesc un nivel nemaiîntâlnit de informație în relație cu un număr de asemenea extrem de ridicat de persoane, aflate în mod contemporan în relație.

Or, în ciuda acestei realități de volum (atât obiectiv – volumul informațiilor, dar si subiectiv – numărul persoanelor implicate) omenirea nu a devenit mai bună, mai deșteaptă sau mai îngăduitoare. Din contră, aș putea spune dacă ne rezumăm concluziile la nivelul țării noastre.

Această formă de opresiune este dovada că ceea ce ne-a adus până aici nu ne duce neapărat și mai departe, întrucât dacă ceea ce suntem astăzi suntem produsul gândirii, este posibil ca ceea ce vom fi mâine să fim rezultatul informației. La scara evoluției umane acest flow informațional nu va fi total străin evoluției noastre ideatice. Vedeți discuțiile tehnice despre accesul copiilor la telefoane și tablete și consecințele pe termen lung asupra inteligenței acestora (distincția dintre inteligență fluidă și inteligența cristalizată).

Trăim falsa impresie că rezultatul pe care ni-l oferă gândirea, diluarea informațiilor este egal cu cel dat de informația în sine; confundăm motorul unei mașini cu mașina în sine.

Statul își cedează din funcții către entități nestatale fără a asigura și mijloacele necesare unui control eficient și obiectiv. Monopolul autoritarismului statal a fost „spart” atât de consistența crescândă a mijloacelor non-statale de asuprire, dar și de reculul mijloacelor statale.

Statul și-a atins limitele în sensul că este depășit de ceea ce își propune să cârmuiască. Aceasta este o realitate pe care secolul în care trăim s-a străduit din rărunchi să o ignore. Dar nu ideea că Statul își pierde capacitatea de gestiune (nu și puterea) este mijlocul non-statal de opresiune, ci faptul că această ipocrizie este folosită (inclusiv de către Stat) de către actori non-statali pentru a lua locul Statului.

Dintotdeauna Statul a avut un rol și un scop implicite, nu neapărat clar exprimate și anume de a fi forma optimă de organizare, cea mai eficientă pentru toți cei prezenți într-un anumit spațiu. Acest rol de entitate capabilă să satisfacă interesele celor mulți într-o astfel de măsură încât și interesele fiecăruia în parte să fie satisfăcute într-o proporție evident mai mică decât proporția dorită, este preluat pe fondul incapacității (obiective) a Statului de către organisme nestatale.

În aceasta fereastră de oportunitate a apărut consumerismul și corporatismul, spre exemplu, care în bună parte au preluat funcția Statului de entitate capabilă să contribuie la starea de confort a celor mulți. Iar această ivire este îngăduită de către Stat fie prin pasivitate, fie prin ignorare, fie prin ineficiență. Nu retragerea Statului și apariția entităților non-statale este problema în această discuție, ci faptul că acestea din urmă sunt echivalente Statului (atât în fapt, cât și juridic) în sensul că nu pot fi cenzurate/controlate în mod obiectiv astfel încât beneficiarii acestor servicii (cetățenii) să nu poată fi abuzați.

Mecanisme non-statale ce au preluat funcția și rolul Statului, pe anumite domenii de acțiune, îngăduite de către Stat și care funcționează dincolo de un control efectiv și obiectiv realizabil. Aceasta este o formă nestatală de autoritarism întrucât impunerea este realizată de către entitățile nestatale în principal, chiar dacă Statul nu lipsește cu desăvârșire din această ecuație. Ineficiența și inefectivitatea Justiției, spre exemplu, într-un astfel de context în care Statul și-a predat din misiune către organizații nestatale, contribuie în mod semnificativ la instaurarea sistemului autoritar nestatal.

Articol apărut pe LaPunkt.