Surprinși de limite

Bineînțeles că omenirea a mai trecut prin momente de răscruce și bineînțeles că Europa a mai depășit situații critice care au lăsat stigmate profunde pe trupul „bătrânului continent”. Ceea ce nu este înțeles e că de fiecare dată decontul s-a făcut mai întâi la nivel individual, prin vieți mutilate sau curmate, iar, mai apoi, la scară civilizațională, prin conversii și rupturi de ritm. Mai mereu europenii au priceput că tragedia tocmai încheiată constituia un test pe care trebuiau să-l dea și să-l treacă la o anumită perioadă, nu doar pentru a trage învățături noi sau a-și aminti de unele obliterate, ci și pentru a nu uita că existența omului este vremelnică.

De-a lungul timpului, europenii, în funcție de epocă, categorie socială sau nivel de educație, au fost obișnuiți să treacă peste anumite probe asociate etății, profesiei sau statusului social, fără de care individul nu s-ar fi primenit. Cu alte cuvinte, se aveau în vedere trepte menite a-l maturiza pe individ, pe măsură ce anii treceau, iar întreprinderile personale se diversificau și se acumulau. Pentru a te căli și pentru a intra pârguit în vâltorile vieții, era nevoie de a-ți declara intenția depășind extemporalele scrise și nescrise ale propriului context social. Se spera astfel ca individul să nu sucombe cu ușurință și să rămână în picioare în preajma momentelor de cumpănă.

Chiar dacă capacitatea propedeutică a unei asemenea maturizări este discutabilă de la un anumit punct încolo, ideea ce o justifică este încă validă: traiul individual este circumscris între anumite limite, pe care le deprindem pe măsură ce le stabilim. Și cum le stabilim? Pe unele depășindu-le, pe altele nu. Spre deosebire de iluzia hedonistă „depășește-ți limitele” întreținută de șarlatanii ce-ți vând cursuri de „dezvoltare personală”, înțelepciunea generațiilor dinainte ne îndeamnă ca mai întâi să ne trasăm limitele, pentru ca apoi să le depășim, sau, mai exact, pentru a stabili dacă putem sau nu să le depășim. Există limite ce pot fi depășite (statut social, disponibilitate pecuniară, deschidere sapiențială, etc.) și altele ce nu pot fi depășite (moralitate, legalitate, capacitate, etc.). Veți spune că nu toți vor putea depăși limitele enumerate și că doar unii nu le vor frauda pe cele enumerate ca de nedepășit. Chiar așa este! Unii veți mai obiecta nihilistic că cele din a doua categorie sunt relative. Iar eu vă voi răspunde că sunt relative doar în mod particular, nu și universal. Dar nu despre aceasta este vorba, ci despre ideea de limite, element înscris antropologic.

Gustav Klimt, „Bătrân pe patul de moarte”

Practic, există limite de ordin biologic și etic, determinate de vârstă, sănătate și cultură, de care trebuie să ținem cont. În cazul crizei actuale, forma mentis-ul european, precum și cel nord-american, a pierdut din vedere perspectiva limitei, detașându-se pansiv de realitate: corpul este bolnăvicios și muritor; spațiul este imposibil de cuprins fizic în mod nemărginit și imposibil de parcurs în mod imediat (telenovela plictisiților ce nu-și pot suporta odaia); societatea nu este desăvârșită și nici desăvârșibilă.

Lipsa evenimentelor belice de proximitate, progresul tehnic și medical, etatismul paternalist, „dedublarea” virtuală și deșertificarea culturii prin eliminarea tragicului au scos firescul limitelor din orizontul omului european. Ar fi cazul să nu ne lamentăm de parcă am fi niște zei nemuritori ce tocmai am descoperit că de fapt suntem la fel ca primii oameni, ca Adam, Eva și urmașii lor pe care boala îi poate atinge și răpune nediscriminat.

De asemenea, să nu pierdem din vedere că libertatea disociată de limite nu este decât un slogan, iar prepotența și autonomia nu sunt decât iluzii ce nu țin cont de istorie, biologie și rațiune. Mai grav, creează așteptări utopice și promisiuni maligne, nimic altceva decât fermenți ai atavismului ce se va descătușa imediat ce echilibrul social ar fi disturbat de cataclisme precum războiul sau epidemia.

Articol apărut pe LaPunkt.