Conflictul dintre Franța și Turcia în Mediterana, „moartea cerebrală a NATO” și implicațiile pentru UE
Președintele francez Emmanuel Macron a declarat luni în cadrul unei conferințe de presă susținute în comun cu cancelarul german Angela Merkel în apropierea Berlinului că Turcia poartă „o responsabilitate criminală” pentru acțiunile pe care le întreprinde în Libia, în sprijinul guvernului de la Tripoli, aflat într-o încleștare pe viață și pe moarte cu trupele rebele ale generalului Haftar: transfer de armament, transfer de luptători jihadiști din Siria, sprijin militar direct, constând în acțiuni ale dronelor armatei turce etc.
Este doar ultima dintre multele declarații dure și incidente dintre Franța și Turcia din ultimul an. Cea mai celebră este aceea a președintelui Macron din luna noiembrie a anului trecut, în care exasperat de acțiunile unilaterale ale Turciei din nordul Siriei, luate fără consultarea aliaților nord-atlantici și care contraveneau intereselor Parisului, prezent la rândul lui cu trupe de operații speciale pe teritoriul sirian, liderul francez proclama „moartea cerebrală a NATO”. Mult mai recent, pe 10 iunie, potrivit variantei oficiale a Franței, un cargobot turcesc a refuzat să fie supus controlului unei fregate franceze aflate în misiune NATO pentru impunerea embargoului ONU privind armamentul pe teritoriul libian, nava franceză fiind foarte aproape de a intra într-un schimb de focuri cu fregate militare turcești.
În bazinul mediteranean există deja trei puncte nevralgice pentru relațiile turco-franceze, deoarece interesele Ankarei și Parisului sunt divergente, iar uneori chiar diametral opuse:
- Siria – fostă provincie a Imperiului Otoman, devenită după Primul Război Mondial protectorat francez, în care Turcia și Franța au susținut grupări diferite ale opoziției pro-Assad și în care în prezent Franța are o colaborare tot mai strânsă cu forțele kurzilor sirieni, în special pentru a împiedica revenirea în Europa a jihadiștilor capturați de kurzi și aliații lor;
- Libia – acolo unde Turcia și Franța susțin taberele opuse aflate în conflict;
- rezervele de hidrocarburi din estul Mediteranei, acolo unde cel puțin în privința depozitelor gazifere considerate de Uniunea Europeană ca aparținând Ciprului, licențele de explorare și exploatare au fost emise în cea mai mare parte către un consorțiu format din compania franceză Total și compania italiană ENI, dar unde apartenența acestor resurse la Cipru este aprig contestată de Ankara, ale cărei nave militare împiedică acțiunile de explorare ale navelor occidentale.
Conflictul va continua cu siguranță, căci ceea ce vedem în prezent reprezintă doar epifenomene ale unei realități profunde și de durată: odată ce hegemonul american și-a diminuat esențial implicarea în bazinul mediteranean, a fost lăsat loc liber ambițiilor puterilor regionale, printre care, cele mai asertive par a fi Franța și Turcia.
Frustrată în ambițiile ei de reformare a UE de predominanța și prudența Germaniei, Franța lui Emmanuel Macron se repoziționează tot mai hotărât către o direcție de politică externă secundară, dar tradițională, în care Franța a bifat succese importante cel puțin începând cu secolul al XIX-lea: dominația asupra Mediteranei.
Pe de altă parte, Turcia, descătușată de rigorile ordinii internaționale liberale după intervenția avută în Siria, caută la rândul ei să își recâștige influența tradițională pe care o deținea Imperiul Otoman în bazinul răsăritean al Mării Mediterane, cu atât mai mult cu cât această politică revizionistă poate îndepărta atenția populației de la problemele economice interne și poate contribui la recâștigarea popularității știrbite a președintelui Recep Tayyip Erdogan.
De notat este că Franța, alături de Grecia și de Cipru, va încerca să transforme propriul conflict cu Turcia, într-o chestiune care să privească întreaga Uniune Europeană, chiar dacă pentru numeroase alte state membre UE situația din Mediterana nu prezintă absolut nicio miză. În condițiile în care actuala Comisie Europeană s-a autoproclamat ca fiind una „geopolitică”, diferendul franco-turcesc ar putea să fie prima mare încercare la adresa ambițiilor geopolitice ale Uniunii Europene.
fără comentarii
Fii primul care comentează