Trump, Groenlanda, UE… Mare grijă cu modelul cipriot!

Toată lumea răsuflă ușurată: americanii și europenii nu își vor vărsa sângele unii altora în Groenlanda, nici măcar un război economic nu va fi declanșat! Mare bucurie!

Salvarea scoasă din joben la NATO, de Mark Rutte: teritoriul bazelor militare americane din Groenlanda să nu mai fie sub jurisdicația guvernului local și a Danemarcei, ci a SUA, după modelul patentat de Marea Britanie în Cipru, care a recunoscut independența insulei în 1960, doar cu condiția de a-și păstra suveranitatea totală asupra a două baze militare de importanță strategică deosebită: Akrotiri și Dhekelia.

Toate bune și frumoase, doar că această cedare limitată de teritoriu tot cedare este, iar cel în fața căruia europenii cedează nu pare a fi partenerul în care să îți pui liniștit încrederea. Ar fi a doua cedare majoră după cea din vara trecută, când UE a acceptat condițiile comerciale oneroase impuse de Trump în fața altor amenințări ale acestuia.

Situația îmi aduce aminte de o pildă din istorie în care tot Ciprul se află în centru.

Pe la anul 70 î.Hr., Roma domina cu mână forte tot bazinul mediteranean, după ce învinsese majoritatea competitorilor mari: Cartagina, Macedonia, Regatul Seleucid din Siria, Regatul Pontului din Asia Mică. În jurul Mediteranei mai rămăseseră doar câteva stătulețe mici, clientelare Romei, și Egiptul lagid, ultimul mare stat elenistic, dar care se afla de un secol și jumătate în bune relații cu romanii.

La Roma începuseră însă războaiele civile și liderii romani ambițioși ce voiau să se așeze în fruntea Republicii aveau nevoie să câștige poporul de partea lor pentru a-și îngenunchia rivalii. Rețeta „pâine și circ”, aplicată atât de sistematic mai târziu, tocmai se inventa atunci. Dar de unde bani pentru grâne și spectacole gratuite plebei de la Roma?

Lacomul Crassus propunea deja în 65 î.Hr. anexarea bogatului Egipt, fără ca propunerea lui să fie adoptată. Simțind pericolul aproape, regele Ptolemeu al XII-lea Auletes („Fluierarul”) al Egiptului, s-a apucat să mituiască în stânga și în dreapta oamenii politici de la Roma. Așa se face că în 59 î.Hr., Cezar și Pompei, cei doi consuli din fruntea Republicii, primesc sume impresionante (cât venitul pe un an al Egiptului) și promisiuni de încă și mai mult, astfel încât regatul să fie declarat solemn „stat prieten și aliat” al Romei, ceea ce s-a și întâmplat.

Ce urmează anul următor? Bătăușul Publius Clodius Pulcher, conducător de bande violente ce influențau alegerile cu bâtele și aliat politic al lui Cezar, ajunge tribun al plebei și propune o lege prin care Ciprul, posesiune a Egiptului, devine provincie romană, astfel încât, din veniturile insulei să poată fi finanțate noi distribuiri gratuite de grâne către plebea de la Roma, pe care tot el le propunea.

Astfel conectată cu distribuirile de grâne, legea de anexare trece, iar săracul Fluierar, se vede și cu banii luați, și cu Ciprul pierdut, încât îl alungă ai lui din domnie. Abia peste câțiva ani îl pun romanii la loc pe tron, că doar era util în fruntea Egiptului (avea să mai tot facă daruri comandanților romani din Orient). Nu mai punem la socoteală că peste încă douăzeci și cinci de ani, fiica sa, Cleopatra, este ultima regină a Egiptului, țara fiind anexată cu totul de romani.

De asta spun că ar trebui să avem grijă cu modelul cipriot, căci putem, noi, europenii, să sperăm la cel din 1960, dar s-ar putea să nimerim la sfârșit în cel din 59-58 î.Hr. Să nu care cumva să ajungem Fluierari cu toții și la final, cedare după cedare, să ajungem să fluierăm cu toții a pagubă…